Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Exercițiu de admirație pentru poetul Dumitru Ichim

Exercițiu de admirație pentru poetul Dumitru Ichim

Un articol de: Milena Munteanu - 11 Dec, 2019

Poezia lui Dumitru Ichim este încărcată de sensuri, ce vin dintr-o sensibilitate subtilă sau din semnificații religioase, cu trimiteri la teme filosofice și la înțelepciunea cărților sfinte. Poetul o face cu farmec, carismă și de multe ori cu umor. Când vorbește, ascultă! Nu știi niciodată care va fi următorul său subiect de conversație, ce poate merge de la Fear and Trembling de Kierkegaard, la Ortega y Gasset, la profilul psihologic al apostolilor sau la sfâșietoarea muzică duduk.

Textura poeziei sale este multidimensională, complexă, exprimată pe mai multe planuri de înțelegere, de abstracție, unde semnificațiile fac trimiteri între pământesc și spiritual. Cu toții simțim că e ceva prețios, divin în poezia lui Dumitru Ichim, însă puțini sunt în stare să cutreiere prin pădurea semnificațiilor religioase. Mulți reușesc să admire doar de pe margine, fiecare luând cu sine atât cât poate duce. Pentru toți însă, chiar și pentru cei care nu au acces la adâncurile semnificațiilor filosofice și religioase, poezia ichimiană rămâne fermecătoare. Are un diafan anume, o dulceață a limbii ce coboară direct de la Neculce și pe care părintele continuă să o poetizeze, să o transforme, ba chiar să o inoveze ca limbă, dar și ca mod de înțelegere a lumii.

La Dumitru Ichim inocența copilăriei exprimă candoarea descoperirii iubirii, dar și a morții (ca în cazul poeziei „Puiul de șarpe”), pictând sufletul neprihănit al copilului și uimirea la confruntarea misterelor vieții, precum și a tenebrelor morții: „Râul copilăriei mele/ era puiul de șarpe,/ îmbrăcat în păreri de argint/ și solare inele.// Cât îi plăcea/ de-a ascunsul cu mine!// Când părinții nu ne vedeau/ curgeam amândoi,/ prin necositele ierbi,/ pe furiș,/ ay, ya, ya, ya/ ... necositele ierbi,/ spre comorile lui!/ Flăcări rotunde –/ rubinele din zmeuriș /și câte agate,/ cu noaptea în fagur!/ Rugii de mure/spre noi se-nchinau/ pân’ la pământ/ vistiernici!// «Iată,/ îmi spunea puiul orfan,/ acolo-n adânc de pădure/ apusu-i dumbravă de cerbi/ slujind Sfintei Vineri,/ acelea-s palatele ei/ cu balcoane suflate în aur,/ dar grijă să ai că la poartă/ de strajă e, fără de lanț,/ un balaur.»// Îl băgam în sân/ și-mi ieșea prin buzunare/ poznaș și râzând,/ era ca vorba mamei de blând.// De-mi era sete,/ mi-arăta zămosul burete./ Și ce caraghios...!/ Râdeam amândoi,/ până dincolo de soare,/….// Cât o fi fost de târziu/ când cu dor de pădure/ către mine a curs înspre școală?// ... în rest, nu mai știu./ Printre-mpăiatele păsări,/ și alte/ materiale didactice,/ din acele zile,/ ni l-au adus în clasă –/ o foaie uscată despre reptile.// Dar eu plângeam și la nimeni n-am zis/ de râul oprit, de râul ucis...”. Poezia spune tot ce are de spus. Nu poți nici măcar să faci o selecție de versuri fără să ciuntești frumusețea întregului. „Puiul de șarpe” aduce câteva elemente de basm românesc (balaur, palate suflate în aur, poate chiar și „rubinele din zmeuriș/ și câte agate” etc.).

„Fetița cu Chibrituri” (o poezie dedicată memoriei Floricăi Bațu Ichim, soția poetului) aduce și ea elemente din lumea basmului, atât de la Hans Christian Andersen, dar mai ales din basmul românesc. Vorbim despre Împărăție („Împărăția noastră/ era din pădure/ și până-n Orionul înalt”), despre un prinț („Împlătoșat în coajă de mesteacăn/ o apăram de zmei,/ eram prințul ei”) și despre un balaur („Odată i-am scos din călcâi/ un dinte-ascuțit de balaur/ ce-a vrut să mi-o fure”).

Remarcăm magia poveștii de dragoste, precum și mici strecurări de sfințenie (amintind de Sfânta Duminecă și Sfânta Vineri). Este o odă adusă purității, ingenuității sufletului de copil, în toată minunăția lui, la care participă întregul univers. Toate punctele cardinale sunt prezente, precum și cerurile. Vorbim despre „miazănoapte de brazi”, sau despre „îndrăgostiții/ cu toate cerurile tineri,/ [ce cărau] spre apus răsărituri”. Printr-o conspirație universală, întreaga natură, de la iaz, izvor și pădure, la „Cerbi [ce] se-nchinau/ printre brazi ca prin schituri”, toate privesc și ascultă, păstrând secretul iubirii curate: „Ne iubeam/ înainte ca-n lume să fie iubire,/ din dragoste fără să știm/ decât firul de cântec,/ puțin mai subțire/ ca dorul/ când cetina sub lună și-adoarme/ izvorul.” Firul poveștii pare să se desfășoare, până la un punct, simplu și firesc: „Când vei fi mare,/ spuneam Fetiței cu Chibrituri,/ o să te-mbrac în borangicul lunii/ ca voal de mireasă/ și-o să-ți fur din poveste condurii…”,/ dar ea se întrista/ ca buciumul când oftează pădurii/ până dincolo de moarte/ și dincolo, spre-altfel de răsărituri./ «Eu o să fiu departe/ pe unde începutul un altuia e vamă…»/ așa-mi grăia Fetița cu Chibrituri/ care doar mie-mi spuse cum o cheamă.// În alb ca o mireasă…/ Se-ngrămădea tot satul/ cu flori și cu săruturi,/ dar mie Sfânta Vineri,/ (care venise din țara noastră veche)/ se-apropie șoptindu-mi la ureche,/ așa ca o fântână/ cu luna prinsă-n ciuturi:/ «Nu plânge pentr-o vreme cu mine-o să rămână/ până când florile or să-i înveţe glasul/ şi-or s-o urmeze/ în alai de fluturi»”.

Vorbim aici despre o nuntă în moarte? Să fie oare aceasta o (re)înviere, o (re)naștere ­(„…când florile or să-i învețe glasul/ și-or s-o urmeze/ în alai de fluturi”)? Sau poate e viață în nemurire? O dragoste dincolo de granițele lumescului? Spre deosebire de alți poeți, la ­Dumitru Ichim iubirea e neprihănită, are ceva angelic, e un diafan pe care nici nu-l poți prinde în cuvinte, dar prin care poetul transmite o întreagă ­simfonie de trăire. Cred că numai prin muzică mai gustasem așa nuanță fină, subtilitate și duioșie – ceea ce nu cred că fusese posibil prin cuvânt. Până acum.

Dumitru Ichim este unul dintre puținii români care păstrează încă bogăția originală a limbii și trăirii noastre, exprimate prin finețea nuanțelor lingvistice, culese direct din gura vorbitorului local, înainte să fi trecut prin faza limbii de lemn. Poetul Ichim este deținătorul unei comori extraordinare, așa cum rar se găsește ea, chiar „pe moșie revărsată”.

În „Odă limbii române”: „Vorbim/ cum ne-a-nvățat mama a spune/ lucrurilor din jurul nostru –/ jumătate pământ, jumătate minune”. Poetul arată ancorarea noastră în vocația creștină: „Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,/ sorbim din ulcică și vin și lumină,/ Cuvântul când ne cheamă la Cină./ Substantivele noastre-s amare;/ nu au declinare/ nici de venit, nici de dus,/ ci numai orizontul de sus –/taboric urcuș de Vinere Mare./ … venind, coborând, din Cuvântul creștin:/ Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”

Deși de departe vântul ce adie este izvorât din valorile românești perene. Nici dacă această poezie ar fi fost zămislită în întregime acasă, ea nu ar fi putut fi, în esență, mai profund românească.