Cu nuanță psalmică insolită, sugerată încă din titlu - „La taclale cu Dumnezeu”, Editura Vatra veche, Târgu Mureș, 2024 -, cartea lui Nicolae Băciuț cuprinde poezii scrise în vers clasic și în vers li
Fiecare om se naște cu un dar special
Care este darul tău? Te-ai întrebat ce anume te face unic, special, cu ce poți contribui pentru ca lumea în care trăim să devină un loc mai bun? Această întrebare este chiar titlul unei cărţi, proaspăt apărută la Editura Signatura: „Care este darul tău?”, de Lavinia Nicoară, frumos ilustrată de Aliona Bereghici.
Începe ca un basm, cu expresia clasică ce ne introduce direct în esența cărții, „A fost odată ca niciodată o mamă”. Descrierea mamei este plină de duioșie. Este imaginea mamei de pretutindeni, cu „brațe calde”, „voce iubitoare și blândă”, cu părul mirosind a clătite cu vanilie și cu cearcăne nelipsite. „Frumoasă, obosită mai mereu... cea mai frumoasă mamă din lume”, cum este orice mamă pentru copilul ei. Ea se rugase mult, încă de când era copilă, să aibă două fetițe. Ca în povestea Albei-ca-Zăpada, și această mamă a cerut două fetițe care să aibă niște calități clare: „dulci precum căpșunele de mai”, „zburdalnice ca vântul de primăvară”, cu râs „furtunos ca ploile de vară”.
Și fetițele i-au fost dăruite întocmai. Deși pare că povestea este despre cele două fetițe, personajul principal este mama. Ea este cea care, asemenea ursitoarelor din basme, le dă fetelor, pe lângă un nume, și calități determinante, menite să le individualizeze. Tara cea cu ochi albaștri va fi „tare ca piatra”, statornică și hotărâtă. Ina cea cu ochi albaștri va fi „strălucitoare ca lumina”, veselă, solară, plină de căldură și de iubire.
Vorbele mamei au putere de lege. Fetele au crescut și au devenit întocmai, după spusele ei. În momentul în care fetele devin nemulțumite de darurile lor se declanșează intriga. Și din nou, ca în basme, mama le propune o călătorie inițiatică pentru a se regăsi pe ele însele.
Ce ne încântă la această carte? Ilustrațiile idilice, cu frumoase și expresive chipuri de copii, cu peisaje încântătoare și câteva cuvinte prea rar folosite azi, care țin de acea frumusețe autentică a limbii române: adumbrit, pizmuia, tustrele, cărăruie, pruncuțe.
Făcând abstracție de câteva propoziții în care topica este întoarsă puțin nefiresc, mesajul cărții se conturează clar, în chiar cuvintele mamei, de la finalul cărții. El este adresat celor două surori și, în mod indirect, tuturor cititorilor: Să nu ne uităm darul primit, talantul biblic, și să nu-l îngropăm în adâncul nostru, ci să-l dăm la lumină și, cu ajutorul lui, să facem lumea un loc mai bun.