Frumuseţea şi bucuria tradiţiei

Tot ceea ce ţine de universul casei este încărcat cu semnificaţii. Poarta are o simbolică puternică, fiind loc de trecere sau de legătură. Poarta este o deschidere spre alt orizont, spre altă dimensiune. Astfel sunt, la intrarea în altar, uşile împărăteşti. Există o poartă a Raiului, precum şi una a iadului. Porţile închid sau deschid, pot separa binele de rău, protejează sau reunesc. Există porţi de intrare şi porţi de ieşire: naşterea şi moartea. Poarta poate fi un obstacol (ferecată), poate conţine o revelaţie. Pentru poartă trebuie să ai cheie potrivită.

Constantin Tudose tipăreşte un impozant album, însoţit de comentarii adecvate, Porţile de lemn ale satului, Porţile sufletului (Editura Magic Print, Oneşti, 2013). Satul Caşin, despre care este vorba, se află în judeţul Bacău, în apropierea Oneştiului. Atestarea documentară datează însă din 15 martie 1410. Geografic, zona este generoasă, aflată într‑o poziţie prielnică (pământ fertil, curs de apă în apropiere, munte şi pădure, pas de trecere spre Transilvania), preocupările de bază fiind creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi cărăuşia. Autorul consideră că simbolul cultural, străvechi şi fundamental al satului îl reprezintă poarta de lemn cu trei stâlpi şi acoperiş, adică imaginea către uliţă a fiecărei gospodării: „Poarta a însemnat pentru fălosul căşunean o carte de vizită, o emblemă, o expresie a sufletului şi a caracterului său. Aceasta făcea prima legătură dintre gândurile căşuneanului, stăpân de oi, aflat cu turma în munte sau la câmp, cu ai lui”
(p. 6). Porţile somptuoase, având 3,5-4 m înălţime şi 6-7 m lăţime, semnifică, pe lângă simţul proprietăţii, şi aspiraţia estetică a fiecăruia. În Caşin există, azi, aproximativ 300 de astfel de porţi, fiecare având elementele sale identitare. Tradiţia a dus la formarea unor meşteri pricepuţi, care au făcut şcoală.

Constantin Tudose ordonează porţile, după vechimea şi caracteristicile lor, în patru generaţii. Cea mai veche a apărut cu sute de ani în urmă: „Prezintă trei stâlpi, are acoperiş şi obloane din lemn pentru poarta mare şi poarta mică. Stâlpii sunt din lemn de stejar sau salcâm tăiat cu un an sau doi înainte, de regulă în luna februarie, pe lună plină, adică în perioada de repaus vegetativ deplin, când conţinutul de apă în lemn este cel mai redus” (p. 8). Sunt descrise minuţios tehnicile arhaice de lucru şi de montare ale porţilor. Cioplitul stâlpilor se făcea cu securea, toporul sau toaipa. Părţile care se îngropau (circa 1,5 m) erau arse, pentru a avea o durabilitate mai lungă. Scândurile folosite la obloane erau tăiate la joagăre montate pe râul Caşin. Meşterii le împodobeau cu felurite încrustaţii, în funcţie de iscusinţa fiecăruia şi de pretenţiile proprietarului. Acoperişul porţilor era segmentat, protejând, separat, poarta mică şi cel de-al treilea stâlp. Era învelit cu şindrilă, apoi, cu ţiglă sau tablă. Obloanele porţilor se prindeau de stâlpi cu balamale puternice, fixate cu chiroane.

A doua generaţie de porţi datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se observă că nivelul economic crescuse, iar uneltele folosite erau mai perfecţionate. Porţile sunt tot cu trei stâlpi, mai robuşti, dar cu acoperiş comun, iar ornamentele sunt mai bogate şi mai arătoase. Stâlpii nu mai sunt ciopliţi, ci fasonaţi la rindea sau cu mijloace mecanice. Deasupra lor se află o grindă, lungă de şapte metri, menită să susţină acoperişul şi podul porţii: „Cu această generaţie, s-a trecut de la caracterul uzual al porţii la cel de mândrie, de podoabă” (p. 14). Lateralele acoperişului sunt închise cu scânduri frumos traforate, numite timpane. Deasupra porţii mici, s-a montat o lucrătură dantelată în lemn, medalionul. Porţile sunt fixate de stâlpi în ţâţâni şi au clanţe forjate.

În continuare, autorul face inventarul amănunţit şi descrierea porţilor, ilustrându-le cu fotografii (de ansamblu sau în detaliu), precum şi o prezentare a gospodarilor care le-au ridicat sau cărora le aparţin azi. Încrustaţiile de pe stâlpi sunt diverse, steluţe cu patru sau şase raze, păsări, flori, ciorchini de struguri. Între streaşina acoperişului şi salbă, este intercalat un ornament din scândură decupată, numit florărie sau sânul podului. Referinţele toponimice sunt pitoreşti: Biserica Dân Jos, zona Fântânele, Cotul lui Briceag, dealul Lada, Baraca Mică, Cişmeaua lui Grozescu şi Vornicelu, Biserica Dă Lături, Puţul Costii, Iarmarocul dă Stămărie, cătunul Pochiţa etc. Inventarul porţilor se extinde şi la satul Curiţa, component al comunei Caşin, înregistrându-se, mai întâi, porţi din a doua generaţie. Acestea nu se deosebesc cu mult de cele din Caşin. Pe multe dintre ele se găseşte îndemnul ocrotitor Nimic fără Dumnezeu.

Porţile din generaţia a treia au stâlpii din piatră cioplită, fiind mai voluminoşi decât cei din lemn. Modelul a apărut după 1930 şi a fost adoptat de sătenii mai înstăriţi. Blocurile de piatră erau transportate, cu care speciale, dintr-o carieră de la circa 40 de kilometri: „Pe aceşti stâlpi, meşterii au sculptat elemente fitomorfe (viţă-de-vie, floarea-soarelui), figuri geometrice, elemente casnice (pahar, cană, butoi, cântar), chipuri de bărbaţi şi femei, elemente ale culturii antice şi câte şi mai câte altele” (p. 70). Obloanele porţilor sunt alcătuite acum din tăblii montate. Azi, au mai rămas douăzeci şi una de astfel de porţi, pe care autorul le fotografiază şi le descrie. În satul vecin, Curiţa, există şase porţi cu stâlpii din piatră sculptată.

A patra generaţie de porţi este cea mai numeroasă. Datează de la jumătatea secolului XX şi foloseşte, de această dată, stâlpi de ciment cu armătură, turnaţi în cofraje din lemn de stejar, cioplit cu dalta: „Modernitatea nu este în acest caz duşmanul tradiţiei, aceasta exprimă mai ales dorinţa omului de a se înnoi şi de a avea ceva mai bun, mai frumos, mai trainic” (p. 98). Tehnica mecanizată face ca părţile înflorate să fie tot mai arătoase. Deşi meşterii urmează o singură tradiţie, fiecare îşi are stilul său reprezentativ. În porţile somptuoase din Caşin se pot recunoaşte simţul pentru frumos, trăinicia, sacralitatea acordată casei şi familiei, stabilitatea. Ornamentele sunt, uneori, simboluri creştine (crucea, viţa-de-vie, porumbelul, lăstarul), dar şi reprezentări florale, silvice, mitologice ori figuri geometrice.

Această a patra generaţie de porţi a fost, desigur, exportată şi în satul vecin, Curiţa, unde se află douăzeci şi una de asemenea lucrări. În final, sunt prezentate imagini ale clanţelor şi încuietorilor dă dămult, precum şi o selecţie a celor mai frumoase medalioane (broderiile de lemn aflate deasupra porţii mici). Iconografia ocupă cea mai mare parte a cărţii, alcătuită din mii de fotografii.

Autorul ne face să observăm frumosul habitual, pe care, din obişnuinţă, îl ignorăm: „Truditele clanţe şi încuietori, mângâiate de şi mai truditele mâini, ne duc neapărat cu gândul la bunii şi străbunii noştri. Ei au trăit în Caşin, unde au construit, atât cât au putut, au muncit, au avut copii, au creat lucruri frumoase, au crezut în Dumnezeu, menţinând tradiţii şi credinţă. Mai apoi, au plecat la ceruri, fiecare la rândul lui, lăsând moştenire şi loc celor ce vin din urmă, să deschidă şi să închidă poarta” (p. 298). El a realizat un album etnografic de excepţie, corelând graţioasa arhitectură a porţilor cu viaţa comunităţii, dovedind dragoste faţă de locul natal, faţă de consătenii săi şi încredere în perpetuarea acestei frumoase tradiţii.