Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Goarna lui Tuturuz“, o carte care-și scrie autorul

„Goarna lui Tuturuz“, o carte care-și scrie autorul

Un articol de: Ică Sălișteanu - 13 Noi, 2019

Goarna lui Tuturuz (Editura Rao, 2019) cred că i-ar face geloși până și pe cei mai importanți scriitori sud-americani, fiindcă fantezia lor educată să dea mare dimensiune fabulosului ar trece în umbră în fața suprarealismului lui Ștefan Mitroi, exprimat printr-o sensibilitate aproape imposibil de vindecat.

Marele periplu al caselor care pleacă spre oraș pentru a-i întâlni pe ultimii zămisliți între zidurile lor pare anunțat din vreme de clopotnița bisericii ce se deplasează spre Olimpiu, ultimul locuitor, pentru ca mâna acestuia să tragă frânghia clopotului pentru a-și anunța moartea.

Dacă la Salvador Dali ceasurile curg odată cu timpul măsurat, de ce casele din cătunul lui Hariton n-ar putea merge să ducă până la capăt un destin pe care oamenii (care le-au locuit) l-au consumat parțial? Cei morți, în cimitir, iar viii, în uitare, în orașele care i-au adoptat, silindu-i să înțeleagă o altfel de lume.

Istoria cătunului așezat pe capul uriașului este consemnată prin amintiri, începând de la întemeierea lui Parpală până la ridicarea la cer a caselor ajunse la București.

În cătunul lui Hariton, toate sunt înzestrate cu memorie.

Amintirile atelierului lui Pelencea, cu săniile lui pictate, sfârșesc odată cu sania (cea cu lăutari pictați) în care Ambrozie și Petruța și-au început călătoria de nuntă, cu lăutarii ale căror instrumente „urcau în văzduh” (vestind, poate, o altă mare urcare la cer, ce avea să fie și ultima la care Hariton avea să fie martor atunci când casele ar fi ajuns la București), interpretând cântece vesele de nuntă și care, paradoxal, anunțau sfârșitul atelierului de sănii pictate și începutul atelierului căruțelor cu flori pictate.

Ziua de Rusalii era cea mai frumoasă de pe pământ, când veselia copiilor transportați la bâlci la Alexandria făcea ca florile pictate pe obloanele căruțelor să miroasă frumos și intens.

Apoi, când fiii n-au mai vrut să semene cu părinții lor, „s-a întâmplat ca timpul să vrea” să-i gonească printre străini, iar între pereții caselor să rămână numai bătrânii, care își omorau gândurile.

Interogația existențială pe care Hariton o trăiește în tentația de a redescoperi (pe drumul pe care a apucat) lumea în care crescuse și unde se căuta pe sine: „Tu ce crezi, o să mă găsesc vreodată?”, rămâne fără răspuns precis. Oricum, drumul era înainte și într-un fel fără întoarcere (fiindcă toată matricea existențială se schimbase, suprimând orice imaginație) și semăna mai degrabă cu patul lui Procust, care ajusta, nu se lăsa ajustat.

În casa pe care o vizita periodic, Hariton găsește totul la locul lui, lada de zestre cu rochia de mireasă a bunicii, hainele de sus și cele de toată ziua, și fereastra prin care s-a văzut grozăvia uciderii lui Aurel de Simion Lașu, și calendarul cu toate însemnările făcute de tatăl său.

Interesant este momentul când mama lui Hariton, cu sfială și aproape cu vină, îmbracă rochia de mireasă a mamei sale, din curiozitate de femeie legată de bărbatul ei fără Taina Cununiei. Războiul și sărăcia făcuseră imposibilă nunta.

Ziua de Sfântul Gheorghe, când Hariton a vorbit prima dată la radio despre bunicul din partea mamei, era subliniată, mai apăsat, de chimicul creionului înmuiat cu salivă, spre aducere-aminte, fiindcă era vorba despre casa în care se zămislise o viață ce avea să-și consume existența în pribegie.

Drumul caselor către București răscolește profund nostalgia școlii care este copleșită de amintirea tuturor elevilor care i-au trecut pragul, la vederea copilului care se dădea cu sania, într-o îndârjire ce-l făcea să repete, ca Sisif, un urcuș, ca, mai apoi, să trăiască bucuria alunecării pe derdeluș. Hotărârea caselor de a pleca în căutarea celor mutați la oraș determină măgura să-și spună, cu un patetism greu de descris, rugăciunea ca șirul de case să ajungă la capăt, chiar dacă acest lucru seamănă cu părăsirea de sine („Știu că știi că mi-e greu fără ele, că nu m-am simțit niciodată atât de părăsită”).

Fă-le, Dumnezeule mare, să zboare”, a suspinat măgura când i-a amintit Domnului de minunea pe care a făcut-o cu salcâmii cărora le-a permis starea de îndrăgostire și le-a încuviințat să umble pe ulițele satului, să-și caute iubitele sălcii și să le îmbrățișeze. Și cum dragostea este cea mai puternică motivație de pe fața pământului (florile salciei au început să miroasă a flori de salcâm, iar cele de salcâm a flori de salcie), o face pe Cipriana să se gândească la o ipotetică bombă cu dragoste!

Invocația rugăciunii face referire la bunătatea lăuntrică a Domnului, fiindcă Dumnezeu este dragoste și face ca totul să fie cu putință.

„Asta e tot ce te rog”, zice uriașul (măgura), când, cu ochii tuturor fântânilor părăsite, se uita în direcția în care presupunea că-L găsește pe Dumnezeu. Nu uitase că fântâna fusese o vreme gazda cerului și că nevoia de a-l pune, din nou, deasupra pământului îl făcuse neobosit pe Burghezu, care slobozise continuu ciutura în adânc pentru a scoate cerul din apă, iar mirarea nevestei lui Cațaonu seamănă mai degrabă cu uimirea naivă decât cu blasfemia, atunci când întreabă: „Și Dumnezeu? Unde a stat EL în tot acest timp?” Asta știa măgura, care mai știa și că Burghezu cel tânăr avea dreptate când spunea cam ce-ar fi trebuit să picteze pe coșciuge Pelencea, care putea să înființeze un alt fel de „cimitir vesel”, dar nu cu cruci albastre, ci cu coșciuge pictate tematic. Fantezia de care dăduse dovadă Burghezu a făcut ca până și măgura să-și facă „cruce în cerul gurii”.

Deruta caselor care nu mai puteau înainta din pricina ceții pare să fie rezolvată de Moache, care, prin pasărea care-l „amăgise cu umbra ei iubăreață”, trimisese câțiva stropi de sfințenie, scoțând casele din încurcătură și ajutându-le să intre în București.

Despre ce însemna orașul scriseseră și ziarele din ziua dinaintea sosirii lor, când hoțul, plecat să găsească bogății în casa unei femei singure, găsește doar cadavrul mumificat al femeii, alături de cadavrul câinelui său.

Singura șansă a caselor ca, odată ajunse la București, să-l poată saluta pe Hariton cel insomniac și bântuit de îndoieli privind rostul operei sale uluitoare (de altfel, premiată de Academie) în această lume bulversată, fără busolă și fără etaloane estetice și morale, e să se ridice la cer, scuturându-se de toate amintirile consumate între zidurile lor și să le ningă devastator, peste un oraș cu mulți oameni, dar cu multă nepăsare față de vecinul de peste drum sau doar de peste balcon.

Poate o asemenea ninsoare, dacă ar fi cu putință, ar crea o „vale a plângerii” unde feți-frumo­șii plecați ar resimți, până la suferință, dorul de locul natal, unde sufletele, măcar periodic, ar trebui mângâiate de cerul pe care l-au avut deasupra capului atunci când s-au născut.

Era nevoia de un gornist care să anunțe în fața lui Dumnezeu ridicarea caselor la cer. Iar acesta este TUTURUZ: Tu, tu tu tu tuturututu! Și mai era nevoie și de niște ochi care să lăcrimeze, dar nu oriunde, ci sus, pe bolta cerească. Iar ochii sunt ai tuturor celor din carte.

Toate acestea fiind spuse, să-i mulțumim pentru carte lui Ștefan Mitroi, un uriaș scriitor pe care sensibilitatea sângerândă și amintirile îl obligă în permanență să se elibereze, scriindu-le. Și scriindu-se!