Hristos zi cu zi

Care iarăși va să vină. Jurnal hristologic” (Editura Doxologia, 2023) este una dintre cele mai incitante, mai vii lucrări de teologie ortodoxă apărute la noi în ultimii ani. Ea aparține părintelui Ioan Moga, care este profesor de teologie ortodoxă la Universitatea din Viena, care a studiat la Universitatea din München, unde și-a luat și doctoratul cu o temă din Hans Urs von Balthasar. Este paroh al Parohiei „Sfântul Athanasie cel Mare” din Viena. Înainte de a vorbi însă despre carte este obligatoriu să amintesc și de părintele Petru Moga, tatăl autorului nostru. Preot cărturar, care a construit în Câmpina poate cea mai frumoasă biserică ctitorită în ultimele decenii și, mai mult decât atât: o comunitate duhovnicească și culturală și spirituală care este un adevărat model de creștinism viu în secolul XXI. Părintelui Petru i-au apărut în 2023 trei cărți de căpătâi: două volume masive de predici - Pe drumul pătimirii noastre și Apocalipsa. Universul liturgic, o interpretare a misteriosului text din perspectivă liturgică. Toate foarte elegant publicate la Editura Univers Enciclopedic. Mă întorc însă la textul nostru. Este exact ceea ce spune subtitlul: un jurnal de o lună, 1-31 mai 2023, de meditații zilnice pe teme hristologice. O „tehnică” i-aș spune deopotrivă duhovnicească și intelectuală de a te păstra veghetor (vezi parabola) în mijlocul unui ocean de lucruri deja știute și deja spuse despre temă. Autorul pornește de la constatarea unei „tăceri sau inerții hristologice” în lumea de azi și a unei oboseli în a medita la prezența lui Iisus Hristos. „Hristologia este totul în materie de teologie”, spune răspicat. Ce mai are de adăugat teologia de azi despre Iisus Hristos? - se întreabă autorul. Sensul observațiilor sale este tocmai acela de a nu se cantona în didacticism sau istorism „științific”, ci de a practica meditația continuă asupra a ceea ce înseamnă Iisus Cel pururi viu. Se poziționează „cu coada ochiului înspre istoria teologiei (a hristologiei), cu inima la experiența pastorală și cu gândul la actualitatea concretă a hristologiei”. Tradiția apostolică și patristică, dar și bibliografia teologică de ultimă oră sunt convocate pentru a înțelege că Hristosul S-a întrupat pentru fiecare dintre noi și pentru fiecare dintre ceasurile timpului nostru. „Cel care va să vină este Cel din mijlocul nostru”. „Hristologia interoghează antropologia, nu invers”, spune autorul, în sensul că, după vorba Părintelui Stăniloae, Iisus Hristos este restaurarea omului, „amintirea celei de-a doua veniri este o amintire imposibilă din punct de vedere istoric, dar dăruită (și astfel posibilă haric) din punct de vedere liturgic”.

Scrisul părintelui Ioan Moga este admirabil de viu, hrănit în egală măsură din trăirea, gândirea și slova Părinților și a teologilor, dar și din frământările și impasurile omului de azi. „Hristologia nu este discurs despre Hristos, ci cuvântare despre și bine ar fi ÎN Hristos”. Și, legat de asta, el comentează prezența Cuvântului în Liturghie și în împărtășanie: „Nu este de ajuns să vorbești despre rădăcinile creștine ale Europei, spune, ci ar trebui să lucrezi la un viitor (creștin) al Europei”. Meditații tulburătoare avem despre hristologie și lumină, sau despre imnul Lumină lină a sfintei slave. Sigur, Hristosul a devenit astăzi un personaj incomod, chiar pentru teologi. Paradoxul unui „creștinism” fără Hristos este unul dintre cele mai ciudate ale lumii noastre postmoderne. De aici impulsul spre o întoarcere la rădăcini: Scriptura și Părinții. Una dintre „zilele” jurnalului veșnicia este dedicată tocmai relației noastre cu Iisus Hristos prin citirea și meditația neîncetată a Scripturii, poate mai slăbită astăzi în Ortodoxie. În context este citat Sfântul Isaac Sirul: „Când te rogi, vorbești cu Mirele; când citești (Scriptura), vorbește El cu tine”. Substanța acestor reflecții stă într-o situare mediatoare a gânditorului: suntem deopotrivă contemporani cu veșnicia Cuvântului, dar și cu limbajul oamenilor de azi. Forma acestui jurnal este o încercare de a „suda” aceste limbaje. „Cel care iarăși va să vină Se lasă prins în conceptele noastre hristologice, precum S-a lăsat păzit de soldați la mormânt”, spune subtil autoironic.

Sunt, sigur, aduse în discuție teme fundamentale în hristologie: întruparea (un plin de sugestii capitol se numește De la tăierea-împrejur la Schimbarea la Față, cu sublinierea semnificațiilor trupului real al Mântuitorului), dar și cu observația capitală: „Taina Întrupării se vrea adeverită de fiecare dintre noi, nu doar de cei puțini care iau calea martiriului sau a vieții monahale. Nu poți ocoli Întruparea, așa cum nu poți ocoli Crucea”; ecologia (cu distincții între panteism și paneteism), gnozele (trăim azi, observă sugestiv autorul, într-un mușuroi de gnosticisme). Această „teologie trăită” ne vorbește prin sine despre timpul special, neînserat, pe care-l presupune existența liturgică. Moderni sau postmoderni cum suntem, ne întrebăm ce se mai poate spune nou despre Iisus Hristos. Ca și cum față de El noul ar fi vreo valoare. Dar și a te odihni în locuri comune și pietism este evident insuficient. Un creștin, ne spune diaristul, nu numai se roagă zilnic, ci și citește și meditează zilnic la textul scripturistic. Una dintre ultimele însemnări evocă smerit tăcerea hristică: „De aceea orice cuvântare despre Hristos trebuie să facă rost și tăcerii lui Hristos. Tăcerea Sa zguduie din temelii silogismele și discursurile noastre. Visez la o revoluție a tăcerii hristice. Visez, deși o am în față. E Crucea. Cel care iarăși va să vină ne grăiește tăcând”.