Mărturisesc: când am intrat în Sala Atelier a Teatrului Mic, la spectacolul cu „Victimele datoriei”, de Eugen Ionescu, și am văzut că decorul constă din două scaune, am oftat interior și m-am consolat că
Iertare întru început de post
Vă cer iertare, că nu-mi este rușine,
Să trec prin post cu sufletul smerit,
Cu milă arătați iertare către mine,
Înaintea cerului și-a voastră am greșit!
De am stricat ceva, a fost fără de voie
Dacă prin vorbă, prin faptă, am supărat,
Să nu păstrați în sufletele voastre
Slăbiciunile mele prin care am întristat.
Să ne deschidem sufletul dragostei creștine!
Rugându-ne: „cu Hristos să ne-mpăcăm“,
Iubindu-ne unii pe alții, din îndemnuri divine,
Și orice greșeală, din suflet, să uităm.
Eu nu am ce să iert, căci nu greșiți spre mine,
Însă, pe voi, cu stăruință vă rog, mai cu putere:
„Iertați-mă!“ căci postul care vine,
Să fie bucurie pentru toți, și-n suflet mângâiere.
(Pr. Robert Nicolae, Aşezământul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Piteşti)


