Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Imnul lui Mihai Eminescu

Imnul lui Mihai Eminescu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Gheorghe Simon - 13 Ian, 2021

Dinamic şi psaltic, mărtu­ri­sitor şi pneumatofor, jertfit şi jertfitor, frânt şi răsfrânt, îmbunătăţit prin cuminecare, Ioan Alexandru e poetul luminii lăuntrice, al celuilalt tărâm, al celuilalt pământ, întrezărit, precum o lacrimă albastră pe cale de transfigurare. Într-o clipă de răgaz, cât nu s-a uscat roua lacrimilor de pe chipul dimineţii, să ne fie dat, o dată pentru totdeauna, înţelesul ascuns al celor nevăzute, câte ni se arată, ca întâia oară, eminesciană întrupare a Logosului, purcedere a Duhului, cerească vecernie a luminii neînserate. Absolut toate, vrednice ocazii de nuntire şi de înrudire, între ceea ce a fost şi sunt încă pe cale de mărturisire: Şi cale-mi eşti oriunde plec şi urmă/ Nădăjduind în câte-am fost învins/ Flămânzi şi goi cărarea de mi-o curmă/ E semn că-n jertfă sunt şi eu cuprins (Psalm).

Imnurile sunt o încununare şi o celebrare, prin puterea izbăvi­toare a Logosului iubirii, prin resu­rec­ţia adeveririi, prin mărturia cuvântului, într-o clipă imnică, liturgică, o ascensiune a sufletului, o eliberare teribilă a sufletului, ca lămurire de sine, spre lăuntricul ocrotitor, fără ascunzişuri sau viclenii.

Ioan Alexandru e mai aproape de Pindar şi de Dante, avându-l însoţitor şi duhovnic pe Eminescu, urmând îndemnul lui Rilke, de aprofundare şi asumare a ceea ce e mai tainic în sufletul unui om, acordându-i privilegiul şi împuternicirea de a se mântui, prin supunere şi ascultare, prin neîncetată veghere şi priveghere, făcând să sporească, precum lumina, prin dăruire, harul clipei eminesciene, duhul înaripării sufletului, fericirea de a fi parte, ca ordine şi ierarhie, miez al învăţă­turii, când unul pe celălalt se sus­ţine, povara trecerii fiindu-ne, astfel, mai uşoară.

Poetul e în lucrare neîntreruptă, săvârşeşte ceva, fără părtinire şi fără ură, cum e viaţa pe pământ, pregătire spre moarte, prag uşor de trecut, când mormântul e gol şi sufletele, laolaltă, sunt la locul lor, fiind doar chip şi asemănare. De acum înainte, nu vor mai fi cuvinte şi nici vorbire, va fi doar Cuvântul/ Logosul, în chip nemaiînchipuit, ci doar Tăcere, mlădiţe de raze, înmănuncheate, şi doar încântare între cel privit şi privitor, trecere uşoară, eliberare de sine, de la unul spre celălalt.

Nu-mi iese din minte imaginea poetului, într-un amfiteatru ieşean, când l-am auzit rostind profetic imnul-acatist dedicat lui Mihai Eminescu. Rămăsesem muţi de emoţie, înmărmuriţi. Nu se clintea nimeni a nerăbdare. Eram copleşiţi de o asemenea evadare din spaţiul cenuşiu-didactic, când, deodată, vedeam cuvântul rostit în toată amploarea şi în tot largul unei revelaţii divine. Eram cuprinşi de o stare de răpire şi nu am fi vrut să se mai termine. Uitasem tot ceea ce ştiam despre poezie şi poetică. Rostirea de atunci s-a întipărit cu litere de foc, cu înflăcărări şi accente profetice. De la oda pindarică a Bucuriei, deodată, neaşteptat, Poetul face trecerea spre imnul melodic bizantin, cu accente patristice şi temeiuri teologice, cu izvodiri senine din miezul de foc al Logosului dogoritor: Multe-s de spus despre poeţi şi adesea/ Sărac pare cuvântul a-i rosti. Apare însă/ Focul peste grai şi-l ţine strâns sub flamurile sale./ Se-nchide valea şi pe munţi clipesc luminile/ De înserare./ Şi-ncepe alt urcuş spre zorii zilei care o să vină/ Şi începutu-i seara când vremile se-ntorc/ Şi focul sfânt în candelă s-anină. Părea că, întâia oară, Mihai Eminescu ne făcea un semn de acolo de sus, ca un Iisus, un semn de binecuvântare. Poetul Profet ne trezea din inerţie, din lentoare şi amorţire, prin chiar zborul epifanic al Verbului, un fel de a vedea al celor nevăzute, o înduhovnicire a literei, o înnoire a creaţiei, ca răsfrângere în abisul vieţii, pe un portativ diafan, o nouă paradigmă a rostirii: O nevăzută mână crug/ Pe treptele întoarse către fire/ Şi-ntâiu-ajuns în zarea fără grai/ Poetul trebuie să spună./ Căci de acum e ziuă-n univers, deschisă-i valea,/ Muntele se-arată, împărăteşte omul în pridvor/ Îşi vede ţara-n rouă îmbrăcată. Abia atunci am înţeles ce e rostirea poetică, inspirată de un duh divin. Cuvintele nu mai erau cuvinte, ci un mănunchi de raze sfinte, un cuib matern de înţelepciune. Poate exagerez în entuziasmul meu, dar, de fiecare dată, întâlnirile mele cu poetul Ioan Alexandru aveau aceeaşi lumină, acelaşi chip, aceeaşi clipire şi acelaşi suspin, eminescian. Fericit eram şi nu voi putea muri decât cu icoana vie a Mamei mele şi cu însufleţirea eminesciană.

Imnul dedicat lui Mihai Emi­nescu e un poem de largă respiraţie şi de o neasemuită expresie, vădind virtuţi profetice de celebrare a Logosului în toată amploarea lucrării divine, cosmică şi pământeană, prin licărirea stelei nemuritoare şi prin clipirea clipei revelatoare. Naşterea poetului se petrece într-un spaţiu şi într-un timp, cu amprente vii şi în chip de trezire a firii, de clipire şi de însufleţire a chipului dintâi, princiar, a naturii în întregul ei, necorupt: Acestea toate/ Eminescu sfânt văzutu-le-a în firea sa adâncă,/ Ce să mai răscolesc în jarul său/ I-aceeaşi rana care ne mănâncă/ Poetul fulger neîntrerupt şi sacră neliniştire/ Şi sfială. E o presimţire a energiilor cosmice, o coborâre spre trezirea din amorţire a ceea ce până acum părea să se ascundă sub voalul transparenţei, al neclintirii şi al muţeniei, al absenţei, al graiului nerostit. Desţelenirea şi eliberarea din orbire a sufletului înseamnă o pătrundere, o explorare în abisul tăcerii a celor care nu pot avea chip decât prin rostire.

Chip asemănător Creatorului, omul, în tot largul vieţii şi în toată necuprinderea creaţiei, omul e încununare a iubirii, spre a avea acces la cele înalte şi de neatins. Cele două căi spre cunoaştere sunt la fel de ispititoare prin puterea pe care omul şi-o asumă, fie spre cunoaştere şi împlinire, când îşi urmează Calea şi Cuvântul, fie spre distrugere, când se substituie Creatorului. Cea din urmă, ispitirea, e şi cea mai înverşunată. Odată ce a pus stăpânire pe om, nu încetează decât prin nimicire şi nestăpânire accentuată. Alta e însă calea Adevărului, una spinoasă şi strâmtorată, prin lipsa unei certitudini şi a unei adeveriri de sine. Alta e Calea Adevărului, când omul asemănător Creatorului îşi urmează vocaţia şi se supune unei chemări interioare, inerente oricărei persoane umane, care nu ia în deşert puterea Cuvântului, taină a vieţii şi noimă a creaţiei. Aşa se întâmplă, rar de tot, ca în viaţa unui popor, printr-un singur nume, numele să fie o sumă de vieţi centrate, prin anvergura şi dinamica Verbului, a Logosului dogoritor, în lucrare neîntreruptă, actualizată prin geneză, origine şi purcedere continuă.

În aproape toate cele câteva sute de imnuri dedicate fiecărui ţinut ro­­mânesc, fiecărei alcătuiri vii şi fiecărui nume, Ioan Alexandru avea să săvârşească o Poemă enesciană, o rapsodie a rodniciei interioare a Logosului divin, în toată amploarea şi măreţia unei ofrande literare, fără asemănare pentru fiecare nume invocat, păstrând doar ritmul accentuat, actualizat. Recuperarea numelor e o lucrare neîntreruptă, o actualizare permanentă, de fiecare clipă, pe fiecare treaptă a evocării tutelare, nobiliare. Însoţită de o voce profetică, vizionară, rostirea devine rezonantă, cu virtuţi poetice revelatoare din comoara unui grai ascuns, cu însuşiri şi figurări încă nedezvăluite.

Imnul bizantin e forma celebrării creaţiei divine, în toată lumina cuvântului şi în cea mai neaşteptată formă a eliberării cuvintelor, printr-un ritm al înălţării şi al slăvirii, fără şovăire sau poticniri. Imnul nu exclude poetica practicată până acum, ci îi conferă o altă dimensiune, una a fervorii şi a entuziasmului, în faţa oricărei forme de viaţă.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu  -   Poetul Gheorghe Simon