„În afara crezului suntem frunze bătute de vânt”

Adrian Lesenciuc este un autor polivalent, care se mișcă cu grație în aproape orice gen literar. Recent, a inițiat superba revistă „Libris”, densă și interesantă, care arată că harta literară poate avea un centru important și la Brașov.

Unii critici literari constată că discursul poetic românesc de azi, dincolo de multele tendinţe, se caracterizează şi printr-o redescoperire a valorilor mitice şi sacre. Sunteţi de acord cu această constatare? Este suficient de vizibilă şi de importantă?

Adrian Lesenciuc: Vorbind în termeni cantitativi, discursul poetic românesc se înscrie încă într-un sistem ale cărui coordonate sunt biografismul și cotidianismul. Regretatul profesor brașovean Ioan Sorin Apan, radiografiind cunoașterea în evoluția ei de-a lungul umanității, vorbea despre o raportare, la începuturi, la Dumnezeu, știință și om (prin credință, convingeri și opinii, adaug eu). Apoi, începând cu Nietzsche, cunoașterea umană a început să se îndepărteze de Dumnezeu, să devină convingere pură. În ultimii ani nici știința nu a mai putut fi suficientă sieși. A rămas omul reflectat în sine pentru cunoaștere, fără repere, doar cu opinii. Privind blagian poezia ca formă de cunoaștere, înțelegem de unde apar cele două coordonate ale liricii douămiiste și postdouămiiste: biografism și cotidianism, într-un discurs radical, contondent. Ex nihilo, nihil!
Ieșirea din acest orizont îngust, ca din peștera lui Platon, se poate face doar ținând cont de valorile mitice și sacre. De acolo vine lumina. Încă din 2005 am exprimat deschis, printr-un articol de fond al publicației Aisberg, intitulat Re(e)voluția, că nu există cunoaștere autentică fără aplecarea urechii pe mit. Cred în continuare în recuperarea non-ideologică a culturii.

Vă mişcaţi cu multă lejeritate în mai multe genuri de scris: de la poezie la eseu, de la critică literară la roman. Pentru a intra în conştiinţa publicului mai uşor, credeţi că este necesar ca un autor să se consacre mai mult într-o anumită sferă de scriere?

Când scriu nu-mi propun nici un raport cu conștiința publicului. Scriu într-o carte unică a umanității, cum mi-a sugerat J.L. Borges, fără a face din acest gest un mod de a promova numele propriu. M-aș bucura dacă ceea ce am scris ar intra în conștiința semenilor, dar numele meu nu e important în această ecuație. Prin urmare, nu știu să vă răspund la întrebare.

Există o tradiţie destul de interesantă în privinţa studiilor militare ale scriitorilor noştri, chiar în participarea unora la război. În cazul dvs., cum se împacă între ele pornirile interioare opuse: cele artistice, cu tot ce implică - inclusiv dorinţa de libertate absolută, şi necesitatea de supunere faţă de reguli stricte pe care o cere armata?

Oare libertatea călugărului nu vine din ascultare și din smerita cugetare? Și în fond, cine face voia lui? Armata nici nu cere prea mult, cere doar ascultare trupească.

Aţi publicat un studiu amplu, interesant, despre mediul rural („Comunicare interculturală în satul ro­mâ­nesc”, Editura Academiei Române). Realitatea sătească actuală cât mai poate ilustra sintagma bine-cunoscută a lui Blaga, „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”?

Realitatea satului românesc s-a schimbat dramatic. Trebuie să constatăm acest lucru, dar nu trebuie să ne întristăm. Nu putem fi, cum afirma Noica în urmă cu peste 70 de ani, „eternii țărani ai istoriei”. Dar de abia de aici trebuie să conștientizăm miracolul pe cale să se producă: pentru a avea identitate culturală, trebuie să înțelegem și să interiorizăm faptul că „veșnicia s-a născut la sat”. Ea de acolo vine. Odată transformat satul, cu tot ce a închegat el, cu tot ce a cuprins în el și poartă numele de transfer cultural, nu mai putem avea speranța la o a doua naștere a veșniciei, dar putem avea speranța în a ne raporta mereu la veșnicia ce ne-a fost dată și de la care nu ne putem îndepărta. Din satul veșniciei blagiene am purces. Nu întoarcerea la realitățile acelui sat e importantă, ci păstrarea vie a memoriei lui. Asta înseamnă cultură. Chiar dacă realitatea sătească actuală se îndepărtează de veșnicie, nu trebuie să le cerem actualilor locuitori ai satului să rămână țăranii la care s-a gândit Lucian Blaga în 5 iunie 1937, în discursul de recepție în Academia Română, intitulat Elogiul satului românesc. Dar trebuie să ne administrăm veșnicia moștenită pentru a avea identitate.

Cât de important este ca un scriitor să aibă un anumit crez artistic, să ştie în ce graniţe estetice, morale, etice (sau lipsă a lor) se încadrează?

Nu numai în propria creație, ci și în propria viață e nevoie de un crez, iar acest crez nu poate fi fixat în orizontul zilei prezente. Îi întreb adesea pe studenții mei: care este expresia care vă caracterizează? Primesc, în mare măsură, răspunsul firesc pentru niște tineri de 18-22 de ani: Carpe diem!  V-ați gândit că există o diferență între a te bucura că trăiești în fiecare zi ca și cum ar fi ultima și a te bucura în fiecare zi ca și cum ai trăi veșnic?, îi întreb. Nu!, îmi răspund invariabil. De aici pleacă discuția noastră. Viața, care se lasă mângâiată ca o pasăre blândă, cum ar spune Ortega y Gasset, înseamnă de fapt o decizie de fiecare clipă asupra ei. Viața noastră înseamnă proiectarea ei continuă, ceea ce nu se poate face fără un crez. În afara crezului suntem frunze bătute de vânt, bucurându-ne de fiecare zi ca atunci când ea ar fi ultima. Cui prodest?

În literatură e la fel. Literatura e viață trăită pentru cel care o scrie, cum e, de altfel, și pentru lectorul înțelept. Crezul artistic e proiectul de la care nu te abați atunci când, în viața de zi cu zi a însăilărilor tale, decizi asupra orizonturilor propriei tale creații. Crezul artistic e lumina din orizont care leagă cărare cu tine. Scriitorul trebuie să știe că atunci când și-a îndepărtat fața de la lumina crezului său, cuvintele întunecate pot produce mult rău într-o societate firavă. Lumina propriului crez, care înseamnă de fapt lepădarea autorului de sine, îl protejează de orice umbră de ideologie, iar opera lui creează cititorului bucuria lecturii de zi cu zi, ca și cum ar trăi veșnic.

Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu a autorului şi cât din ea trebuie lăsat să se vadă în operă?

Sunt un om care nu caută minuni pentru a crede. Nu pot, raportându-mă astfel la Dumnezeu, să vorbesc despre o scalare a importanței. E clar, odată ce Dumnezeu e în tine, e și în opera ta. Răspund simplu, printr-un poem din volumul Cartea de apă. Cu Borges privind râul (Cartea Românească, 2016): „Când singura credință ce-animă omenirea/ e faptul pipăibil, asumat/ că unu lângă unu adunat/ fac doi, încerc nedumerirea:// În care unu Dumnezeu se-ascunde?/ În care semn? Dar nu vreau, imbecil,/ să Îl testez prin simțul meu tactil,/ să-L văd împreunând corpusculi, unde,// ci doar să simt - ce mare nerozie! -/ că Domnul s-ar opri intenționat/ din rezolvarea teoremei lui Fermat/ spre-a respira în ritm de poezie”.

Postmodernitatea în care trăim, scriem şi citim are multiple forme de abordare a scrisului. Reuşesc cititorii să ţină pasul cu modul în care se scrie astăzi poezia? Putem suspecta autorul că a renunţat să mai fie interesat de feedback şi este interesat doar de originalitate şi de felul în care este receptat strict de lumea literară?

Postmodernitatea nu poate complexifica. Postmodernitatea e un corp parazit crescut pe trunchiul modernității, care se alimentează din modernitatea muribundă. Depășirea modernității înseamnă situarea în afara ei, în orizontul unei alte paradigme. Postmodernitatea simplifică, fragmentează, lăsând iluzia creației infinite. Dacă vreți, post­modernitatea e timpul în care cunoașterea nu se mai bazează pe Dumnezeu și pe știință, ci doar pe omul suspendat, reflectat în oglinzi paralele. Literatura postmodernității nu e profundă, ci fragmentată. Evident, e necesară o bună cunoaștere a literaturii modernității pentru a identifica fragmentele izolate, dizolvate sau nu, în masa păstoasă a postmodernității.

Marea literatură nu se împarte pe sine în vârste sau generații, ci împarte timpul, îl coagulează în jurul unor nuclee dense ale propriei expuneri de sine. De aceea, nu tot ceea ce se produce azi e literatură postmodernă. În vremuri postmoderne, marii scriitori produc literatură care excede modernitatea, fără a exista cumva posibilitatea asocierii cu postmodernitatea parazită (a se vedea cazul lui Evgheni Vodolazkin, de pildă).

E simplu să ții pasul, în linii mari, cu literatura actuală. Această literatură, fragmentată, cotidianistă și biografistă, a devenit, întrucâtva, un model în cursurile de Creative writing, o manieră. Adică mai devreme sau mai târziu, ea va sucomba ca proiect.

Cred că autorii care vor conta sunt doar cei care vor urmări propriul crez în creație, nu normele unei școli sau ale unei generații, contondența ideologică a acestora. De fapt, autorii care vor conta sunt cei care nici măcar nu și-au propus să conteze ca autori, ci ca propria operă să rămână, să aibă un rost.

Sunteţi cadru didactic la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov. Întrucât, personal, nu împărtăşesc scepticismul în privinţa tinerei generaţii, aproape general clamat mai ales când vine vorba despre lectură, vă invit să faceţi un portret pozitiv al studenţilor dvs.

Cu certitudine, odată ce informația e disponibilă pretutindeni și nu există ierarhii ale calității, acurateței acesteia, cultura generală a noilor generații este slăbită. Dar, din fericire, studenții mei citesc marea literatură și se exprimă pe marginea ei în cadrul Clubului de lectură care funcționează la biblioteca universității. Nu știu cum e în alte universități - diferiți colegi se plâng de calitatea tot mai scăzută a studenților -, dar eu nu am de ce mă plânge.

Sunteţi artizanul noii reviste literare „Libris”, o superbă apariţie culturală, cu un conţinut editorial divers. Ce vă propuneţi în privinţa aceasta?

Să aduc, prin intermediul revistei, literatura contemporană de prim raft la Brașov și să propun centrelor culturale importante din țară și potențialilor cititori literatura scriitorilor din Brașov.

Biografie, titluri, repere

Adrian Lesenciuc s-a născut la 21 august 1975, la Câmpulung Moldovenesc. Este poet, prozator, critic literar. Este absolvent de studii universitare militare, doctor în ştiinţe militare și informații la Universitatea Națională de Apărare „Carol I” și în ştiințele comunicării la Şcoala Naţională de Studii Politice și Administrative, de asemenea, este conferențiar universitar la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov. A debutat literar în revista „Astra” în 1997, iar editorial, cu volumul de versuri „Antifilosofia”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998.
Din 2013, este președintele filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. A colaborat cu eseuri și cronici la majoritatea revistelor literare din țară.
Premii literare: Premiul Societății Scriitorilor Militari și Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu, pentru lucrarea „Postmodernitatea.
Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric”, în 2006; Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, pentru romanul „Moartea noastră cea de toate zilele”, în 2009.
Opera: numeroase lucrări de specialitate publicate în țară și străinătate; șase studii științifice publicate în volum, în România și Germania; „Antifilosofia”, versuri (1998); „Copilul-genune”, versuri (1999); „Laocoonia”, versuri (2000); „Liam”, versuri (2001); „Puzzle cu umbre pe ape”, eseu (2002); „Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric”, eseu (2005); „Poezia vizuală”, istorie și critică literară (2006); „Moartea noastră cea de toate zilele”, roman (2008); „Coliba de sânge”, versuri (2014); „Comunicare interculturală în satul românesc”, eseu (2015, Editura Academiei Române); „Joc terț”, versuri (2015); „Cartea de apă. Cu Borges, privind râul” (2016, Cartea Românească).