Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică În căutarea divinului din infinitul de lut

În căutarea divinului din infinitul de lut

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Ana Dobre - 10 Aug, 2022

Materie și spirit, etern și efemer, finit și infinit sunt confiniile poeziei lui Constantin Kapitza în volumul Infinit de lut (Editura Betta, Bucu­rești, 2021), confinii între care se consumă aventura spirituală, amprentată ca o căutare intermitentă a divinului/divinității din infinitul de lut al ființei omului.

Dualitatea ființei, acceptată ca atare, fără țipătul ultragiat, întors împotriva condiției umane, fără revolta existențială a Sisif-ului, pe care Albert Camus ne invita să-l vedem fericit..., Sisif care-și reia zilnic povara, constituie substanța poeziei, distribuită în expresie lirică, atinsă de tensiunea incandescentă a trăirii plenare. Poetul aspiră să afle și să găsească infinitul din om, din ființa lui de lut/carne, purtătoare a scânteii divine, modul în care finitudinea poate fi, dacă nu contracarată, măcar limitată, surmontată. Transcenderea cărnii prin spirit devine o soluție existențială, un mod de a trăi creator, de a transforma, până la sublimare, trăirile, de a le acorda șansa unui sens.

Poezia omonimă, Infinit de lut, pune în imagini semnificative/semnificante observațiile, aspirațiile poetului, vorbind despre dezmărginire - „niște aripi au spart geometria”, despre inelele care „și-au pierdut vidul închis/ de la nașterea infinitului”, așadar, despre posibilitatea dată omului de a ieși prin spirit, prin creație, din limitările terestre și de a-și întinde, peste lume, aripile gândului: „Aștept să-nflo­rească pe ziduri iedera,/ dintr-un ungher văd cireșii înfloriți,/ am deja gura plină de cireșe,/ departe, eolienele taie aerul,/ jos, umbra lui Cervantes țopăind,/ neștiind unde să se așeze,/ căci niște aripi au spart geometria,/ inelele și-au pierdut vidul închis/ de la nașterea infinitului,/ iar încingerea cerului sufocă/ sufletele ce aleargă, căutând/ aisbergul salvator, lăsând în urmă/ primăvara, ideea sălbatică de re­naștere/ pe versantul speranței,/ acum aștept o amintire, înainte/ ca buzele să-mi devină lut.” Goethean, omul are șansa răscumpărării finitudinii, a precarei condiții limitate de moarte, prin fapta creatoare care lasă, în lume și în timp, urma combustiunii, urma trecerii lui prin lume.

Lumina și întunericul devin, în acest imaginar, elementele unei geneze, idee sugerată de mottoul ales: „Trebuie să știi:/ întunericul nu este infinit,/ începe și se termină-n pleoape,/ ele sunt sentinelele/ dintre viață și moarte.” Poetul repetă gestul demiurgic, repetând geneza, creând din cuvântul-Logos, lume a lui proprie, reflectare a celei divine. Lumina care desparte fâșiile de întuneric dă șansa omului de a privi ascensional, de a-și alege steaua „unde infinitul zace” și de a o ilumina cu plus-infinitul iubirii. Iubirea poetului, neliniștita dragoste, nu este doar iubirea bărbatului pentru femeie, în dubla ipostază a freamătului dionisiac și a contemplării apolinice, ci include sensul de agapé, dimensiunea christică a iubirii pentru toți oamenii și cel de storge, înțeleasă ca dragoste pentru pământul patriei, prin care se revelează adevărul nației. Corporalizarea sentimentului în complexitatea lui ideatică și ființială ia forma unui desen, însuflețit de ardenta trăire: „Neliniștită, îmbrăcată cu umbre,/ trecea dragostea ca o apă liniștită,/ trecuse supraîncălzirea printre ani/ și nici un zvon nu se mai auzea. (...)// Neliniștită trecea dragostea în tăcere,/ nici o vrăjmășie n-o răpune,/ vai, urmele i se pierdură.”

Trecerea apare cu frecvența unui laitmotiv: „Zilele trec toate la fel:/ fisurile nici nu le vedem,/ n-avem șanse, gustul nu are strălucire,/ se topește la toate ușile și ajunge/ pe limbile tuturor (...)/ Toate zilele trec la fel: în ele există un culoar nevăzut...”, conotând condiția efemeră a omului și neconștientizarea, în plenitudinea trăirii fremătânde, a clipei relativizatoare, a trecerii omului odată cu trecerea timpului: „Toate zilele trec la fel,/ depărtate sau apropiate de noi,/ cu o carne mai roșie decât/ luna săgetată de soare/ și tot universul urcă, urcă/ așteptat de o gaură neagră.” Trecerea devine, astfel, mare trecere, întoarcere în sine, circularitate care face coincidente viața și moartea, prin schimbare de haine, a trupului de lut cu infinitul de lut, spiritualizat: „...spatele cuvintelor vor arăta altceva/ se va citi, dar nu se va înțelege rostul,/ așa, ne vom ridica la cer,/ printre îngerii noștri cuminți/ și înțelegă­tori, atunci mâinile/ îmi vor arăta direcția de mers,/ cu îngerul meu mă voi schimba de haine,/ zăpada nu va mai fi,/ frig, ploi vor rămâne amintiri de jos,/ uitate vor fi toate singurătățile.”

Spiritualizarea infinitului de lut devine aspirație spre mântuire, apropierea de Dumnezeu uniformizând întrebările existențiale prin relevanța unui răspuns la eternele chestiuni insolubile. Întrebările au, în retorismul lor, un posibil răspuns, a cărui valabilitate se verifică prin reîntoarcerea eului, inimă sub soare, în sine: „Ziua, în care am uitat să mă rog,/ n-am uitat-o./ Unde ai pus, Doamne, toate zilele mele,/ toate zilele oamenilor trecuți/ prin această lume,/ când ne-ai suflat Duhul cel Sfânt?/ Pe pământ?/ Pe sub dealuri și munți?/ În mări și oceane?/ Îmi pierd echilibru gândit/ și nu sunt/ în toate aceste întrebări?”

Sensul final al poeziei lui Constantin Kapitza este umanist. Voce a umanității, poetul își află rostul doar în relația de comunicare/cuminecare cu ceilalți. În pluralul oameni, Constantin Kapitza se include pe sine, privind din perspectiva eternului spectacolul omenesc al înaintării prin timp: „Privește, la masa suferinței/ nu s-ar așeza nimeni!/ Oamenii rămân spectatori doar,/ așa cred,/ dau târcoale vieții,/ oas­peți mituiți de-nsoțitori/ și atunci îmi spun:/ trăiește, trăiește și sufe­rința,/ altfel rămâi fără amintiri,/ omule!” Viața trebuie asumată în toate consecințele ei ultime; doar așa cantitatea de viață poate accede la infinitul de lut spiritualizat prin îndumnezeire și creație, repetare a primordialului gest divin întemeietor.

Lumea poetului nu face concu­rență lumii create de Dumnezeu, ci îi potențează frumusețile, revelându-le ochiului profan, sublimând sensurile, relevând rostul înaintării omului în/prin timp.