În căutarea uriașilor pierduți

Preocupările poetei Daniela-Olguța Iordache pentru etnografie și folclor s-au concretizat în Urma de sânge, eseu și colecție de folclor (2003), apoi în Deconspirarea poeziei magice (2018), pentru ca în Țara sacră pe nevăzute. Uriașii (Eseuri și reportaje arhaice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2023), investi­gația să evolueze către un construct inedit, în care istoria și mitul fuzionează.

Autoarea pare a nu-și pune nici o clipă problema credibilității teoriei sale referitoare la existența uriașilor. Singura motivație o reprezintă pasiunea acestei investigații, călătoria într-un teritoriu în care poate folosi, deopotrivă, imaginația și realitatea documentului.

Istoria și mitul sunt pentru Daniela-Olguța Iordache surse perfect credibile. Aceasta este ipoteza demersului investigativ, cu argumente care susțin și relevă misterul, latura ocultă a existenței, pentru care demonstrează o curiozitate insațiabilă.

Demersul său critic, simultan, argumentativ și investigativ, folosește informații din surse diverse, aduse în matca propriei gândiri care le ordonează după un sistem personal de repre­zentare. Dacă savantul pleacă, în reconstruirea drumului omului prin timp, epoci și vremuri, de la fapte atestate documentar, arheologic, pentru a scrie, plauzibil, istoria, „cea mai frumoasă poveste”, construcție bazată pe logica și coerența ideilor, Daniela-Olguța Iordache întoarce istoria în mit. Dovezile ei sunt mitice, precedând istoria. Prevalent istoriei, mitul devine, astfel, principalul constituent al poveștii umanității, aflat chiar în punctul zero al călătoriei omului, întemeind, astfel, istoria.

La început a fost mitul. Istoria a venit după, din necesitatea de a ordona fragmentele în­tr-un puzzle care să corespundă rațiunii. Între profan și sacru, istoria a ales profanul. Sacrul rămâne domeniul exclusiv al mitului. Evoluția spiri­tualității umane poate fi văzută, eliadesc, drept o succesiune alternantă a perioadelor dominate când de profan, când de sacru. Evident sau nu, revelat sau nu, sacrul este permanent, camuflat în profan, în momentele de dominație a acestuia, sau revelat ca hierofanie, ca teofanie.

Optând pentru mit, pentru perspectiva mitologică asupra poveștii umanității, Daniela-Olguța Iordache își construiește argumente proprii. Poveștile din care ea cerne și decelează adevărul, un adevăr subiectiv și, prin urmare, relativ, adevărul cercetării sale, relevă ideea potrivit căreia arhetipul este document, nu supoziție. Din acest motiv, arhetipul a sintetizat (sau în arhetip s-a sintetizat) o realitate care a existat aievea, iar realitatea aceasta nu este rezultatul imaginației fabuloase, debordante peste marginile adevărului acceptat ca istorie. Imaginația omului creează lumea, îi creează poveștile și, deci, și istoria, iar în centrul acestei lumi el își așază eroii.

Eroii aceștia sunt, pentru Daniela-Olguța Iordache, uriașii, care populează/ au populat țara sacră pe nevăzute, a căror existență s-ar explica prin „misterioasa celulă inteligentă”, subtilă trimitere la inteligența materiei a lui Dumitru Constantin Dulcan.

Daniela-Olguța Iordache plasează in illo tempore existența acestor uriași, punct originar, un punctum saliens, al demersului său imaginativ, pe parcursul căruia reconstituie basmul posibil al giganților.

Întrebările din incipit: „In illo tempore: uriașii, piticii... Au existat ei cu adevărat, și dacă da, sunt ei întâii noștri strămoși? Suntem sau nu EI?/ Cine este, până la urmă, responsabil de urieșenia sau piticismul nostru? Mama noastră Gaea, sau nu numai?”, creează suspans, având, totodată, scopul de a capta atenția.

Ceea ce urmărește Daniela-Olguța Iordache constituie verigi într-un ceremonial al povestirii în care deține toate rolurile - narator, regizor, actor, având ca țintă unică persuadarea celuilalt, receptorul său. Capacitatea de a-și convinge receptorul ține atât de subiectul abordat, incitant în sine, ca tot ce conține o cantitate de mister, dar și de calitatea povestirii ideilor. E, apoi, credința, încredințarea ei, că uriașii nu sunt o poveste, rod al imaginației, că ei, într-ade­văr, au existat: „Fără-ndoială, uriașii și piticii sunt OAMENI VECHI, adică premerg cele două milioane de ani de viețuire a speciei actuale, căci, după Ennius, uriașii ar fi trăit cu 23 sau doar cu 3 milioane de ani în urmă, pe când pigmeii/ piticii i-au precedat, ei trăind cu 33 de milioane de ani în urmă./ Acești oameni viețuiau în Oligocen, când s-au separat pentru întâia oară apele de uscat”.

Adevărul, personal și subiectiv, este urmărit de Daniela-Olguța Iordache pe parcursul celor 12 capitole: Uriașii arhetipali, Pelasgii uriași din România, Uriașii Nordului, între Yotunheim și Ragnarok, Nordul și poveștile lui de șamani, Legendele Oltului. Hadesul și Tărtăria, Oaspeți la Hades, Uriașii Atlantidei, Testamentul unui atlant, Tauris, Templul Lunii, Corpus Carminum Romaniae. Daoi, Corpus Carminum Romaniae. Pelorios, Țara sacră, „măr de ceartă“ între antici și moderni. Perpetuări universale: Dante, Rabelais, Shakespeare, Eminescu și Baudelaire, într-o călătorie interesantă printre relicve, ruine ale umanității, printre mituri și povești, din zorii mitului până aproape de realitatea noastră.

Lectura promite mari dezvăluiri, enigme și mistere. Documentarul, deopotrivă, ezoteric și exoteric, își așteaptă receptorul, singurul în măsură să crediteze, în dualitatea actului de comunicare, atât scriitura, cât și pe scriitor, perspectivă din care se va cântări și sustenabilitatea ideilor exprimate.