Istoricul și criticul literar Dan Mănucă, model de rigoare academică și slujire a valorilor naționale (II)

Deține arta de a face din autori îuitați” contemporanii noștri, de a‑i aduce în atenția lectorului cu noi grile de lectură, prin interogarea și interpretarea modernă a textelor analizate cu discreție și echilibru. Se ridică astfel îÎn contra... poncifelor” (Ioan Holban) din istoria literaturii române (Opinii literare, 2001), cum ar fi clișeul Eminescu „un Lenau român”?, „atitudinea … vehement şi trivial bolşevică” a abordării lui Eminescu la îViața Românească” ori oralitatea în opera lui Ion Creangă ș.a., agonia neojunimismului în paginile revistei „Convorbiri literare” de după 1900, semnalând îlipsa criticilor şi eseiştilor de valoare”, aducând argumente contrare solide și prețioase.

Manifestă largă deschidere față de literatura şi critica românească din Basarabia, reliefând valoarea incontestabilă a acesteia, ilustrând analiza sa pertinentă cu nume grele din generațiile de scriitori postbelici (Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Liviu Damian, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Nicolae Esinencu, Vasile Romanciuc, Ion Hadîrcă, Leo Butnaru, Emilian Galaicu‑Păun, Aura Christi, Irina Nechit, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Leahu ş.a.), relevând o impresionantă îvirtuozitate argumentativă”, îerudiție filologico‑istoriografică” (Mihai Cimpoi).

Volumul intitulat Cronici literare. Publicistică și eseu contemporan, publicat în 2016 în colecția îOpera Omnia” a Editurii Moldova din Iași (o colecție ambițioasă), însumează, cum arată și titlul, o serie de articole și eseuri apărute în ultima vreme în reviste, în principal în îConvorbiri literare” (al cărei redactor‑şef adjunct a fost multă vreme), îDacia literară”. Cartea este o mare și plăcută surpriză pentru toți cei care cunosc că profesorul trece printr‑o perioadă foarte grea a vieții, având probleme grave de sănătate. Ea vine să se așeze, la fel de serios, în rândul bogatelor scrieri ale universitarului ieșean, care ne‑au încântat spiritul și atunci, ca și acum, la o nouă lectură, printr‑un impresionant exercițiu de măiestrie artistică și înălțime intelectuală”, date de sobrietatea, rigoarea academică, originalitatea și prospețimea unei priviri critice sincere, amplitudinea și adâncimea analizei și acribia cercetării științifice. Autorul discută „la rece” textele literare puse sub lupă sau subiectele fierbinți controversate. Tipic pentru marca Dan Mănucă, inconfundabilă, fiecare studiu începe cu o largă incursiune în chestiunea teoretică ce vizează substanța textului pus în discuție, făcând trimiteri la vasta literatură de specialitate din plan european, observațiile de bun‑simț fiind amețitoare, relevând o foarte solidă cultură, cât și o intransigență ce vine dintr‑un înalt profesionalism ce nu face concesii chiar și atunci când este vorba de nume grele din literatura română contemporană. Analiza textului în sine este realizată din aceste perspective, criticul neiertând nimic din stridențele, ipocriziile, par­ti‑­pris-urile, su­perficialul, manifeste în ultimul sfert de veac.

Studiul ce deschide volumul - „Sic iubeo, sic volo” - cuprinde o privire critică, pe ton de controversă argumentată temeinic, asupra statutului istoriei și al criticii literare, marcat de tendințe accentuat dihotomice dintre cei doi termeni în spațiul românesc postdecembrist. Criticul semnalează astfel faptul că prima noastră istorie literară datează din anii 1875‑1876 și este datorată lui Vasile Gherman Pop (îConcept asupra literaturii române și scriitorilor ei”), că îmodelul istorico‑literar călinescian” a produs revoluționarea în domeniu, dar și ruptura dintre critică și istorie literară, că îdupă 1990 s‑a pus problema revizuirii criteriilor care au fundamentat scara valorică anterioară”, fundal pe care au apărut noi istorii literare, unele foarte bune, altele părtinitoare. Se ridică împotriva găselnițelor foiletonistice conjuncturale, aducând ca exemplu literatura germană în spațiul căreia cercetătorii nu vânează îcomplexele” acesteia pentru scopuri dubioase, nu‑i acuză îpe Goethe de profascism” sau pe îBrecht de spionaj”, ci merg doar pe îreazem teoretic”, pe criterial istoric și pe îmodele integratoare”, depășind disputa de îprag de epocă”. Aduce în discuție probleme abordate de teoreticienii istoriei literare, cu referire specială la cei germani, care îcaută modele integratoare”, subliniind îrapiditatea și intensitatea schimburilor de infor­mații” din domeniu.

Pe tot parcursul volumului în discuție, observațiile criticului sunt de mare profunzime și imbatabilă argumentație. El subliniază faptul că literatura postdecembristă a traversat și încă traversează o perioadă de criză, că există o îderută axiologică pronunțată”, în care criteriile sunt îradicalizate, polarizate”, paradigmele pulverizate ("În ultimii zece ani, paradigmele s‑au modificat până la a deveni contrariul lor”), raționamentele îdilematice”, critica de întâmpinare suspendată. Combate curajos parti‑pris-urile ce se manifestă în tratatele noastre istorico‑literare, intruziunea factorului politic, multe din ideile vehiculate cu ostentație referitoare la așa‑zisul gol literar între 1950 şi 1989, afirmând viabilitatea literaturii scrise înainte de acest an, face referiri la presiunile ideologice ce influențează negativ independența actului creator, îderuta provocată de intruziunea criteriilor politic, ideologic, biografic, îdominația prelungită a conjuncturalului”. Semnalează șansele de supraviețuire a literaturii din diasporă care "se reduc simțitor”, discreditarea, pe considerente politice, a unor mari valori (Mircea Eliade, Emil Cioran ș.a.), supraevaluarea altora (Constantin Virgil Gheorghiu), lărgirea granițelor literaturii române pe baza unor criterii ce nu s‑au clarificat, revenirea în forță a prozei (Nicolae Breban, D. R. Popescu ș.a.), uriașa producție lirică amestec de valoare și nonvaloare, invazia textualismului, afirmarea termenului nebulos de postmodernism ("Paradigmele poeziei optzeciste probabil că literatura română este ultima din Europa în care critica și istoria literară vehiculează cu obstinație criterial generaționist”) ș.a.

 Remarcă spectaculoasa transformare a criticii literare, apariția de sinteze istorico‑literare, cât și îeșecul tehnicilor foiletonistice în alcătuirea unei istorii literare moderne”, afirmarea unor istorici literari "descendenți din foști foiletoniști”, absența trimiterilor către literaturile europene. Criticul este neiertător cu sinopticele lui Alex Ștefănescu - îprocedeul împrumutat simplist de la G. Călinescu” al lui Nicolae Manolescu, apreciind că îIoan Holban pare a fi unul dintre puținii noștri istorici li­terari care posedă foarte bune și actuale cunoștințe teoretice”.

 Observă faptul că literatura scrisă în limba română cunoaște două situații: îpe teritoriul în care românii au locuit dintotdeauna”; pe teritoriul stabilit în diferite perioade ale istoriei, că exilul înregistrează trei straturi: cei plecați în anii '40‑'50, cu vederi de dreapta; cei din anii '50‑'89. Analizează câteva texte importante, cărți primite spre prefațare, recenzare, emițând judecăți de valoare imbatabile: îmetodologie modernă și capabilă să ofere soluții de tip integrator” (Paul Anghel. „O istorie a literaturii române. Modelul magic”: Literatura și „modelul magic), încredere în judecata proprie, în corectitudinea criteriilor, sistematizare ireproșabilă, pesimism, "consecvența viziunii asupra unui scriitor” (Marian Popa. "Istoria literaturii române de azi pe mâine”), "bogat material de studiu de sociologii interesați” ("Pornind de la zero” de Cassian Maria Spiridon - Optzecismul și cenzura), "atitudine vădit polemică”, s‑a abținut să scrie o "is­torie”, ci ne‑a propus doar "secvențe”, "eseuri”; "îmbină cri­teriile monografic, tematic, valoric” ("Vămile pos­te­ri­tății. Secvențe de istorie literară” de Ion Simuț), "con­tribuția aromânilor la dezvoltarea culturii ro­mânești” (Li­teratura aromânească), îdespre cons­pi­rația anticălinesciană”, îun model credibil de cercetare a istoriei litera­turii noastre din deceniile 1935‑1955” ("G. Călinescu față cu totalitarismul” de N. Mecu - Intelectualul și puterea).

Problematica abordată de reputatul istoric este foarte amplă și ea vizează chestiuni complexe, precumidentitatea naţională şi identitatea culturală, literatura moldo‑română şi literatura germano‑română, structuri sociale şi modalităţi de lectură, de la comparatism la istorie literară. îDeosebirea criticii noastre de azi faţă de critica junimistă este dată, după părerea mea, de acordarea unei mai mari libertăţi impresionismului, după lecţia lovinescianismului şi a călinescianismului” - observa scriitorul.

Istoricul Dan Mănucă deține secretul de a face din demersul critic științific o artă, astfel încât studiile, cărțile sale sunt parcurse cu interes crescând, având valoare literară intrinsecă. Un "exercițiu de admirație", definea Eugen Simion critica literară. Atent nu numai la valorizarea textului, profesorul reușește prin arta sa particulară retrezirea interesului pentru acesta, pentru lectură în general. Mergând pe linia analizei raţionale promovate de Maiorescu, dar și pe cea a lui Călinescu, care a considerat critica literară o artă, reputatul istoric ieșean cultivă o critică literară modernă, care poate fi un model de interpretare literară, o marcă, marca Dan Mănucă. Dorința celor care îl cunosc și‑l prețuiesc pe reputatul profesor ieșean, de aproape sau mai de departe, este de însănătoșire și forță creatoare, pentru a‑și bucura lectorii cu noi asemenea apariții editoriale.