Istorie și mit în oglinda ucroniei

Niciodată omul nu se va sătura să asculte povești, istoricul să aproximeze istoria, s-o relativizeze prin interpretarea documentului, iar scriitorul să o reinventeze, integrând-o imaginației, unde limitele pot fi deplasate de rațiunea care poate reordona faptele, evenimentele într-o realitate alternativă, prezentată ca ucronie.

O ucronie este romanul Cișmigienii de Eugen Cadaru¹, o ucronie în care virtualitatea faptelor istorice ia forma unei istorisiri care ascultă doar de logica imaginației, care le ordonează într-o scriitură în care fantasticul pare o ruptură în realitate, miticul luând locul banalului real, pentru ca, prin poveste, lumea să nu-și piardă nici frumusețea, nici coerența.

Atmosfera este eliadescă, literarizată, cu aerul ei de înaltă intelectualitate, în care ideile plutesc, respirate firesc de cei cinci nemuritori, văzuți ca personaje: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Eugen Cadaru însuși pare un avatar al lui Mircea Eliade, proza lui având aceeași turnură tensionată a scriiturii, ținută la temperatura înaltă a ideilor care se prelungesc în epicul dublu al narațiunii mitice. Bucu­reștiul redevine acum centrul unei mitologii inepuizabile, cu străzile lui labirintice, cu întâmplări magice, în care mitul este o perma­nență, iar personajele, integrate sacrului, caută soluții pentru a resemantiza profanul, pentru a-l depăși, înlăturând camuflajul. Nu hierofaniile sacralizează existența, ci terrafaniile, prin care profanul brăzdează sacrul, coborât în lumea noastră cea de toate zilele.

Convenția epică are logica și coerența ima­ginarului de la început până la sfârșit, romanul fiind conceput ca un corp sferoid perfect construit, simetria incipit-excipit punând în aceeași buclă visul ca realitate alternativă la realitatea vieții. La final, cei trei, Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu, se reîntâlnesc în Piațeta Furstemberg, având în centru „stâlpul de iluminat”, iar Mircea Eliade le povestește visul ciudat: „... Un vis foarte, foarte ciudat. Se făcea că în țară nu au ajuns niciodată sovieticii, iar noi ne aflam tustrei în București și stăteam la vorbe în Cișmigiu, dimpreună cu Țuțea și Vulcănescu”. Cronotopul din vis concurează realitatea: „... se făcea că ne aflam în Cișmigiu. Era o dimineață frumoasă de primăvară...” Povestea are circularitate.

Într-o primăvară a anului 1971, în Parcul Cișmigiu, la București, cinci corifei ai culturii românești, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu, având „tot timpul din lume”, așadar, într-o istorie relaxată, răbdătoare, neatinsă de teroarea dictaturii, se întâlnesc curioși să asculte visul de care le vorbise Mircică, nimeni altul decât Mircea Eliade. Visul introduce premisa poveștii și susține argumentația epică în limitele narațiunii mitice.

Atentatul din 12 iulie 1944 împotriva lui Hitler, cunoscut ca Operațiunea Walküre, pus la cale de Claus von Stauffenberg, la Bârlogul Lupului, a reușit și, de aici, consecințele în ordine ucronică: România nu a fost ocupată de sovietici, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu nu s-au exilat, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu nu au cunoscut infernul pușcăriilor comuniste. Dimpotrivă, au posibilitatea să-și atingă potențialul în țara lor: Mircea Eliade ca ministru al culturii, Emil Cioran ca rector al Universității București, Eugen Ionescu, director al Teatrului Național, Petre Țuțea ca ministru al economiei. E aceeași atmosferă interbelică, literaturizată, cunoscută din literatura lui Camil Petrescu, Gib. I. Mihăescu, Mircea Eliade, o lume idealizată care te face să visezi plutind în mrejele plauzibile ale ucroniei.

Ideea vieții că maya îl preocupase pe Mircea Eliade, iar Nopți la Serampore dăduse o posibilă interpretare epică ideii. Aceeași atmo­sferă de vrajă și în Cișmigienii. Miticul se suprapune realului, îl înlocuiește, realitatea se rescrie din perspectiva acestei ipoteze. Nicolae Ceaușescu este doar un sindicalist guraliv, cam bâlbâit, Adrian Păunescu, dependent mai mult de a se arăta pe sine decât de exprimarea unui ideal de libertate, aproximat de Emil Cioran și de Petre Țuțea, ultimul văzându-l, în situația virtuală a virtualului, a patriei amenințate de comunism, un erou al rezis­tenței..., în visul întors al lui Mircea Eliade ar fi ajuns poetul de curte al gângavului Ceau­șescu. Aparențele se aproximează mereu, camuflând esența, care transpare, totuși, nu se lasă complet obnubilată.

Arhitectura Bucureștiului corespunde ace­leiași imagini ucronice, un București despre care Mircea Eliade mărturisește: „... când sunt aici, am impresia că mă împresoară toate misterele lumii, de parcă m-aș găsi în centrul tuturor energiilor cosmice...” Apare Turnul București, o emblemă ca Turnul Eiffel de la Paris, iar cultul libertății se manifestă vizibil în proporțiile Statuii Libertății, replică a celei din New York. Natura este un alt personaj în această reprezentare, cu porumbeii care-i străbat cerul, luminându-l permanent - puncte albe, mișcătoare pe imensitatea albastră, vântul care adie liniștit întreținând magia unei vieți tihnite, așezată în tiparele ei arhetipale, care fac din România Grădina Maicii Domnului.

Bogăția ideatică a acestui roman nu împovărează epicul, dimpotrivă, îl susține prin acea luminare pe dedesubt, reprezentare în care viața capătă valoare și sens. Apariție fulgurantă în țesătura romanului, Mircea Vulcănescu apare în plină lumină în momentul în care suspansul creat de întrebarea De ce România este Grădina Maicii Domnului? necesită un răspuns. El dă o interpretare relației dintre sacru și profan, dintre istorie și mit, interpretare care individualizează dimensiunea românească a existenței. Maica Domnului, spune el, este permanent aici cu noi, pentru că a văzut la poporul român ceva ce nu a văzut la alte popoare: „Noi nu ne răzbunăm, nu-i judecăm pe alții după voia noastră, adică trăim tot ceea ce ni se întâmplă, indiferent cum ar fi, ca exprimând voia cea bună a Celui de Sus. Și asta înseamnă smerenie, aceasta este credința care ne aduce în anticamera mântuirii. Foarte puțini reușesc să ajungă acolo. Sunt niște merite pe care nici noi înșine, fiind orbiți de zarva și propaganda lumii, nu le mai vedem și nu le mai prețuim, deși după legea lor trăim dintotdeauna, de când existăm în istorie”. Acest mod al nostru de a fi, în „ordine lumească”, ar fi un defect grav, căci „lumea oamenilor este pe dos decât cea a lui Dumnezeu”, dar în ordinea lui Dumnezeu e „cea mai mare calitate”. Răbdarea este calitatea care-i transformă pe români în mucenici, o smerenie care-i apropie de Maica Domnului și care revelează iubirea divină, aceea care, potrivit legendei, a dat românilor, când în lume nu mai rămăsese nimic de împărțit, „un colț din Grădina Raiului”. România devine, astfel, o proiecție a mitului: „centrul spiritual al lumii”, Noul Ierusalim.

Personajele fictive, Dragoș Montani și Nadia Reisner, răspund nevoii de ficțiune în această reprezentare ucronică, pentru a da, prin contrast, palpitul autentic al existenței în nota substanțialității prin care creația poate concura viața. Ei par figuranții care se bucură de virtualitatea realității alternative...

Multe personaje lasă impresia că se desprind din întunericul neființei, ca-ntr-o cosmogonie, când ființa, ordinea se desprind din neființă, din haos. Corifeii culturii române, cei cinci nemuritori, sunt, literar, perfect plauzibili, au verosimilitate și veridicitate, în sensul conven­țiilor epicului. Portretele lor concurează viața, au o biografie fictivă verosimilă.

Visul în vis, ideea universurilor paralele posibile, intervertirile temporale se justifică prin convenția fantasticului, un fantastic nici miraculos, nici straniu, ci parte nevăzută, poten­țială, a realului. Justificarea titlului Cișmi­gienii vine odată cu această irupere a complexelor relații de cronotop în epicul ucronic. Fotograful care face poza pentru istorie este un mesager care leagă dimensiuni nevăzute ale timpului - timpul mitic de cel istoric, iar Eugen Cadaru pare un martor care înregistrează pe seismograful (i)realității toate semnele care fac posibilă reprezentarea mitică în limitele expansiunii spațiului și timpului, reunite în ucronie.

Cișmigienii de Eugen Cadaru este o carte mare, un roman care va fi citit cu interes, curiozitate și plăcere de toți cei interesați de alternativele mitului și ale istoriei.

Notă

¹Eugen Cadaru, Cișmigienii, Editura Polirom, Iași, 2020.