Marin Preda și pledoaria sa pentru omul moral

Se spune adesea despre Marin Preda (1922-1980) că a fost o conștiință a epocii sale și, totodată, o conștiință morală prin opera sa și prin felul de a trăi. Putem spune oare că a fost și o conștiință religioasă?  Din scrierile sale de mare întindere, pline de problematizări privind rostul omului în lume, sensul existenței în general și al societății contemporane lui, în special, nu puteau lipsi ideile și atitudinea în fața credinței în Dumnezeu. 

Există spații ample în romane precum „Delirul” (1975), „Viața ca o pradă” (1977) și „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980) în care se vorbește despre mișcarea legionară, totdeauna discuțiile fiind în legătură cu moralitatea, ca o reacție la decadența morală și trădarea elitelor politice, autorul punând mereu în discuție partea pragmatică, reverberația faptelor. 

În paginile autobiografice, Marin Preda descrie și câteva personaje care au îmbrățișat religii necreștine, orientale, pe care, din curiozitate, le cercetează și ajunge la concluzia că astfel de idei nu sunt pentru el. Pe de altă parte, în multe pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni” apar referiri și discuții interesante despre ritualurile ortodoxe, despre frecventarea slujbelor bisericești. Autorul pare să aibă un fel de apetență în a insera anumite scene pitorești cu personaje devenite subit importante pentru comunitățile locale prin vedeniile avute și zelul propovăduitor care le-a cuprins. Preda este de părere că un scriitor „trebuie să dea glas neliniştii morale a maselor, asta este, între altele  (în ciuda gratuităţii artei!), pe deplin posibil. Este, pe lângă căutarea sensului existenţei, o condiţie a marii literaturi, a universalităţii ei”. Autorul (când era copil) merge în 1937 să-l vadă pe Petrache Lupu la Maglavid, episodul fiind consemnat în „Imposibila întoarcere” (1972),  concluzia fiind că mulțimea „avea sentimentul apocalipsului care se apropia, al sfârşitului lumii, când războiul, cu crimele lui nemaivăzute şi abominabile, avea să se rostogolească şi peste pământul nostru. Acest sentiment obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat”.   

„De ce, maică, nu mergi și tu la biserică?”

În cartea lui Florin Mugur „Convorbiri cu Preda” (1973), autorul „Moromeților” își amintea despre credința curată și nealterată de știință pe care o avea în copilăria mică: „Când mă simțeam ocrotit de părinți, mă simțeam ocrotit și de Dumnezeu, pe care Îl credeam prezent în lucruri și ființe, ca pe un Creator”. (...) „După ce mă spovedeam și ieșeam de sub patrafir, simțeam că acuma sunt curat, că nu mai am nici un păcat, că toate păcatele mi-au fost iertate”. O lungă problematizare pe tema păcatului apare în „Cel mai iubit dintre pământeni”, Victor Petrini reproșându-i credincioasei sale mame răceala conjugală față de soț ca rezultat al eronatei înțelegeri a păcatului.

Catrina din „Moromeții” (1955) este ținta batjocurii lui Ilie Moromete atunci când ea merge la biserică, vorbește de predica frumoasă a preotului și îl ceartă pe bărbat că nu ia și el calea bisericii.  Credința Catrinei n-a putut fi transferată fiului său iubitor de carte. Când ea îl întreba duios: „De ce, maică, nu mergi și tu la biserică?”, Niculae, considerând că a înțeles deja totul, îi răspunde amuzat că n-are timp, scena fiind rememorată în „Viața ca o pradă”. 

În „Moromeții”, vol. 2 (1967), găsim un Niculae implicat în politică, dornic de a întemeia „o nouă religie”, cu „apostoli” care propovăduiesc noua orânduire: „Omul are nevoie de o nouă religie a binelui și a răului, fiindcă răul din icoane nu-l mai sperie, iar de bine a ajuns să rânjească drăcește când ajungi să îi aduci aminte de el”, îi spune Niculae notarului comunist care ajunge în sat în vederea propagandei. Acesta răspunde în aceeași linie: „Religia, eu n-aș zice ca e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinței morale a omului”. 

O lume „sălbatică și murdară” 

„Marele singuratic” (1972), roman din ciclul moromețian, clarifică mai bine unele întâmplări din romanele precedente. După un eșec al implicării sale politice, retras în seră, în edenica „grădină”, departe de societate,  nemaicrezând în „noua religie”, Niculae îi povestește iubitei sale, pictorița Simina, întâmplarea din copilărie care l-a lipsit de credință. Mama îi dăruise  o „carte veche cu scoarțele negre și cu o cruce aurie pe ea, spunându-i: „Ia-o, maică, și ci­tește-o!” În fragmentul relatat, el scrie: „Am găsit în ea cu surprindere aceeași violență pe care o cunoșteam din mica mea viață. Era însă mult mai sângeroasă și se extindea la un popor întreg, în numele lui Dumnezeu. În câteva săptămâni mi-am pierdut credința pe care atât familia, cât și biserica unde mă ducea școala, mi-o insuflase ca un lucru firesc, așa cum există soare și copaci. (...) Toate simbolurile pe care le ghiceam în spatele acestor crunte istorii înalte, de expansiune a unei idei mari, a Dumnezeului unic, se stingeau în vărsările de sânge care trebuiau să le-o impună celor care nu credeau în El... Întru târziu, când a apărut un om simplu și luminos, cu totul diferit de ei, și care cerea aruncarea săbiei și a trufiei și plecarea cu umilință a frunții în fața violenței, ca o expresie a credinței adevărate și a mântuirii, nu m-am mai mirat că l-au răstignit repede pe cruce. Dar nu înainte să-și facă numele și parabolele sale cunoscute”. Personajul are atunci, la vârsta preadolescenței, acea idee de a crea el o nouă religie, una care să schimbe lumea care devenise „sălbatică și murdară”. Spune: „Da, voi întemeia o nouă religie, care să țină seama de forțele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om”. 

Din păcate, blândețea lui Iisus Hristos nu-l ajută, nu-i mișcă suficient de mult resorturile interioare încât să se ancoreze în  El pentru a face față răului din lume. Respingerea ideii de violență, pe care o cunoaște din copilăria sa în lumea satului și din propria familie, este mult mai puternică. Dacă Tatăl ceresc este la fel de violent, cum îi apare în Vechiul Testament, și neînduplecat în unele aspecte, ca și tatăl pământesc, atunci nici Fiul Lui, Mântuitorul, nu este de crezut, pare a spune și a crede personajul, și cu el și autorul. 

Parafrazându-l pe Sfântul Pavel

În romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, filozoful Victor Petrini inventează o gnoză pe care le-o strecoară la cursuri studenților, prin ea dorind să redea umanității echilibrul pierdut, având ca fundament iubirea ca principiu salvator unic. Dar te întrebi de ce scriitorul nu a văzut în creștinism iubirea salvatoare? Altfel, și-a încheiat apoteotic romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, prin sintagma „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, parafrazând ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (Corinteni I, 13-2).

Problema credinței la Marin Preda poate fi privită și prin prisma psihanalizei, pornind de la conflictul nerezolvat dintre tată și fiu. Dacă a putut pleca din lumea satului, croindu-și o viață diferită de cea tradițională, care era  singura admisă de tatăl său, la fel pleacă și de sub autoritatea divină, dorind o nouă religie, cu alte parabole, care să schimbe lumea. 

Deși omul interior al lui Marin Preda este „însetat de iubire și nemurire”, în lupta sa cu tragismul existenței într-o lume imperfectă, soluția pare să fie doar trăirea morală, ca formă superioară a viețuirii raționale. Romancierul și, implicit, personajele sale rămân la convingerea că idealul de împlinit pentru binele personal și al umanității este moralitatea și nu cre­dința cea veche, creștină, care nu ar face față imensei răutăți din lume (războaie, atro­cități etc.), considerând că religia creștină a ajuns o formalitate în rândul maselor largi, care nu mai respectă preceptele. 

Pentru a încheia într-o notă mai conciliantă asupra conștiinței religioase în viziunea lui Marin Preda, redăm un fragment din „Convorbirile...” pe care le-a avut cu Florin Mugur: „Partea bună şi partea rea a Ortodoxiei, după unii bună, după alţii rea, eu o văd în această îngăduinţă, în această umanizare a lui Dumnezeu şi a lui Hristos, în coborârea lor printre oamenii din localitatea respectivă, în familiarizarea extremă a cetățenilor cu Dumnezeu și cu Fiul Său. Se naște un fel de conviețuire pașnică între divinitate și om, guvernată de o mare îngăduință din partea lui Dumnezeu și a lui Hristos față de păcatele muritorilor”.