Memoria ca șansă a eternului prezent

Suntem creaturi fundamentale „diriguite de narațiune”, spune, în Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate, filosoful român Costică Brădățan, și, pe cale de consecință, „viețile noastre iau forma poveștilor pe care le spunem - se schimbă într-o direcție sau în alta, după cum schimbăm trama poveș­tilor”. Întrucât poveștile pe care le spunem și care rămân sunt mai importante, uneori, decât viața însăși, intervenția în eveniment nu trebuie să afecteze adevărul vieții; scopul rămâne mereu afirmarea adevărului personal și, implicit, aflarea smereniei, a umilității. Fără acest adaos, povestea ar rămâne o mistificare, o (auto)înșelare conștientă de propria falsificare.

Pe paginile albe ale istoriei, fiecare are șansa de a o scrie pe a sa. Și cum istoria se petrece exclusiv în timp, prin tot ceea ce are el, timpul, mai bun, omul încearcă, spune Mircea Eliade, să i se opună, prin memorie recuperatorie, împotrivindu-se trecerii ireversibile. Semnele pe care le lasă sunt ca acele pietricele pe care, în basme, copiii le lăsau pentru a găsi drumul spre casă.

Întoarcerea în timpul trăirii nu este o rătăcire în trecut, ci o încercare de a-l mărturisi, de a-l aduce în dimensiunea prezentului trecutului. În raport cu propria memorie, voluntară sau involuntară, proustiană, întâmplările au rațiunea lor, urmând sensul istoriei, ordonându-se în funcție de o logică orientată către acest sens pe care subconștientul îl aduce la suprafața conștientului: „Memoria e ca un jandarm care-ți impune să nu-ți măsluiești viața, așa cum poate face rațiunea, care te obligă să-ți pui măști. Memoria te arată mai deplin decât rațiunea, mai complet, pentru că are privirea din interior, iar ceea ce-ți spune este în consonanță cu interiorul tău, cu simțurile tale, pe când rațiunea privește și ține cont de exterior și te obligă să te conformezi”. Cantitatea de ficțiune sau autoficțiune este o variabilă care ține de constanta adevărului ființei. G.G. Marquez înclina spre autoficțiune: viața nu este ceea ce ai trăit, ci ceea ce-ți amintești și cum ți-o amintești pentru a o povesti.

O reflectare în oglindă, cu nuanțele gândirii proprii, găsim în cartea lui Stere Gulea, Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor (Humanitas, 2024), care, în Cuvântul autorului, mărturisește: „Suntem ceea ce vrea memoria să fim”. Așadar, în relație cu propria noastră istorie și/ sau poveste, suntem suma întâmplărilor care ne-au decis, la un moment dat, destinul, a alegerilor din răscrucile vieții, care s-au așezat, cu toate, într-o albie proprie, pe care, retrospectiv, memoria o recuperează, orientând devenirea în sensul imperativelor ei. „Întâmplările s-au prezentat cronologic, dar memoria a fost cea care a decis care dintre ele trebuie să fie consemnate”, mărturisește, cu maximă sinceritate, autorul, meditând asupra meandrelor gândului/ gândurilor care-și caută calea pentru a ajunge, în/ prin confesiune, la suprafață.

De ce aceste întâmplări și nu altele s-au așezat în ochii gândului creator ține de misterul ființei („Totuși, te întrebi de ce aceste întâmplări au fost aduse la suprafață, și nu altele, cine sau ce din tine a decis că anume acestea trebuie aduse la lumină, astfel încât, odată consemnate, să devină biografie, viață.”), de revelația adevărului în procesul de armonizare a persoanei cu umbrele, pentru ca eul să-și întâlnescă sinele („Descoperi că memoria decide ea singură cine ești, fără să se sinchisească de ceea ce ai vrea tu să arăți lumii.”). Proces dificil, meandric ce presupune complexul raport al eului cu sine, cu ceilalți, cu lumea, rememorarea are prioritățile ei. Sensibilitatea este dirijată de o rațiune interioară, ordonatoare, acționând, deopotrivă, în relație spectacolul lumii, ca un reflector, iar în relația cu sine, cu imperativele proprii, ca un roëntgen, care scoate la iveală ceea ce este esențial în devenirea întru ființa proprie.

Pe parcursul celor nouă secvențe ale scrisorii pe care Stere Gulea, bunic, le scrie nepoatelor sale din Franța, Jeanne și Louise, povestea familiei se scrie ca istorie, cu fixarea momentelor fundamentale, cu dramele ei, și ca mitologie, cu relevarea semnificației detectate de gândul recuperator, conținută în virtualitatea întâmplărilor. Sunt recu­perați de la uitare aproximativ o sută de ani din istoria acestei familii de aromâni, venită, pe fundalul furtunilor istoriei, din Munții Pindului, din Grecia, în cadrilater și apoi, după raptul sovietic din 1940, în România, în Dobrogea, la Cara-Murat, fost Ferdinand, actualmente Mihail Kogălni­ceanu, localitate în care, în 1943, vine pe lume Stere Gulea.

Arborele genealogic pe care bunicul Stere Gulea îl reconstituie, ad usum delphini, prin întoarcere în trecutul familiei, are ca scop conștientizarea rădăcinilor, a punctului de plecare al străbunilor, aspect care revelează, simultan, și un sens al devenirii morale, al mândriei de a fi o ramură dintr-un copac milenar.

În istoria familiei, un loc important îl ocupă istoria/ povestea devenirii ca personalitate, unică și irepetabilă, a omului și artistului Stere Gulea. Confesiunea are, de aceea, și caracter de bildungsroman. Devenirea lui se petrece pe fondul unei istorii frauduloase care-și impune imperativele, determinând, pe cale de consecință, o anume atitudine prin care eul încearcă să se sustragă și să se salveze. Din acest punct de vedere, confesiunea dobândește valoarea unui document, important pentru a înțelege mecanismul de funcționare a societății românești în timpul comunismului, cu punctări asupra culturii și, în special, a cinematografiei, cu limitările impuse esteticului, prin ingerințe ideologice. Atitudinea decide caracterul. Omul dă, prin modul de a înțelege propria libertate, măsura timpului său, scriind partitura lui personală, varianta sa.

În cultura română, varianta scrisă de Stere Gulea, reprezentant, alături de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița și Mircea Veroiu, al generației ‘70 în cinematografia românească, are șansa de a deveni istorie; varianta pe care, prin povestea familiei, o scrie pentru urmașii săi devine parte integrantă a unei mitologii care și-a adăugat, cu semnificațiile proprii, istoria.

Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor este o punte între generații, în cadrul căreia străbunicii, bunicii, copiii, nepoții se întâlnesc în cântecul creației, în dimensiunea unui prezent al prezentului, prezent etern, în lumina căruia viața se așază în tiparul destinului, aflându-și un sens.

Saga familiei nu se oprește. Din Grecia păduroasă a Munților Pindului, în Dobrogea, România, apoi la București, și de aici, în Normandia (Franța), familia a traversat/ traversează nu numai un spațiu geografic, ci o întreagă istorie, ale cărei vitregii l-au pus pe om sub vremi, dându-i, astfel, șansa de a-și afirma, prin suferință, demnitatea. Un secol de istorie a familiei, recuperat de Stere Gulea în folosul urmașilor direcți și al celor care vor veni și, poate, se vor regăsi sub aceeași cupolă de gând.