Modele de azi pentru lumea de mâine

Antologia „Lemnul viu”, apărută în 2023 la Editura Fundației Culturale Memoria, constituie al treilea volum din colecția „Revoluția modelelor”, coordonată de regizoarea Cristina Chirvasie. În volum se regăsesc confesiuni și amintiri ale câtorva personalități-model: Galina Răduleanu, Cornelia Anichitei, Cezara Mucenic, Dan Mohanu și Horea Paștina. 

Confesiunile-eseu sunt în fapt răs­punsuri oferite în cadrul filmelor documentare realizate pentru proiectul „Revoluția modelelor”. Dacă primul volum al colecției se intitulează „Antidot la zadar” (2020) și cuprinde interviuri cu Sabina Ispas, Micaela Ghițescu, Silvia Radu, Nicolae Constantinescu și Dumitru Horia Ionescu, al doilea poartă titlul „Omul-aripă” (2022) și îi aduce în atenție pe Nicolae Mărgineanu, Ioana-Raluca Voicu-Arnă­u­țoiu, Costion Nicolescu, Raluca Prelipceanu și Mircea Stanciu.

Alegerea titlului acestui volum se referă, bineînțeles, la Cruce, temă care străbate toate textele. În prefață, Cristina Chirvasie argu­mentează: „Am ales această temă pentru cel de-al treilea volum al colecției Revoluția mo­delelor drept prilej pentru a vorbi despre jertfă, memorie, identitate, rost, adevăr, puterea exem­plului și, în fond, despre virtuțile cele mari ale credinței, nădejdii și dragostei”. Pe invitații acestei serii îi caracterizează ca fiind „acești oameni care trăiesc cu încredințarea că fără cruce nu există mântuire, acești oameni asumați, acești oameni dăruiți, acești oameni care lucrează neobosit pe ogorul cel bun, acești oameni care nu dezertează de la ieri și nu ratează esențialul lui azi, acești oameni plini de dragoste. Dra­gostea ca anotimp al sufletului în care talantul înflorește și adevărul rodește”.

Cartea se deschide cu mărturiile medicului psihiatru Galina Răduleanu, care povestește atât despre tatăl său, preotul Boris Răduleanu, care a fost arestat și închis pentru că, în Basarabia fiind, a condus un ziar în care scria articole împotriva ateismului bolșevic, cât și despre propria detenție, suferită între 1960 și 1964, ca urmare a descoperirii de către fosta Securitate a unor caiete în care tânăra doctoriță de atunci critica regimul comunist. Despre acea perioadă s-a referit ulterior în cărțile sale „Repetiție la moarte. Din spatele gratiilor” și „Jurnalul unui psihiatru și nu numai (1997-2007)”. În volumul „Lemnul viu”, al cărui titlu vine chiar de la o expresie a sa, găsim următoarea relatare: „În 1960 eram medic la țară, la Poiana Mărului, lângă Brașov. (...) M-au arestat la 23 septembrie 1960. Am stat la Uranus, unde era o mare închisoare, un loc pentru anchete, cu subsol, cu etaj, clădire care, ulterior, a fost demolată pentru a i se șterge urma. După aceea am fost dusă la celebra Jilava, pe care și pe ea vor s-o dărâme, dar încă rezistă, pentru că e fort, Fortul 13 Jilava. În continuare ne-au dus la o colonie de muncă la Arad și apoi la Oradea, în închisoarea făcută de Maria Tereza”. Nu spune cât a suferit, ci cât de importante au fost celelalte colege de celulă, ca modele de viețuire morală înaltă: „Acolo am găsit modele pe care n-am reușit să le ating. (...) Pe multe dintre ele le-am admirat și am încercat să le urmez echilibrul, calmul, seninătatea și liniștea interioară”. Medicul Galina Răduleanu consideră că „memoria este ca rădăcina unui pom. Ai tăiat rădăcina, se usucă pomul. Este punctul de pornire al vieții noastre fizice și sufletești”.

Altă mărturie prețioasă din volum este a Corneliei Anichitei, de profesie educatoare, care s-a străduit să le insufle credința și valorile Ortodoxiei și copiilor pe care i-a educat de-a lungul anilor, chiar și în fostul regim.

Fiind nepoata părintelui Dimitrie Bejan, cel care a suferit în două rânduri în temnițe și lagăre românești, după ce a trecut și prin cele rusești, Cornelia Anichitei se referă în carte la foarte multe aspecte ce țin de legătura de suflet, dar și de rudenie cu celebrul părinte care a scris cărți de amintiri foarte importante.

Dimitrie Bejan (1909-1995) a participat ca preot militar la campania de eliberare a Basa­rabiei și, după ce a căzut prizonier în 1942 la Stalingrad, a trecut prin mai multe lagăre și închisori rusești, apoi a fost judecat și condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. A fost trimis în România, pentru că a cerut să fie judecat în țara lui, iar aici, autoritățile românești l-au trimis la închisoare, fără a-l condamna la moarte, însă. Eliberat în 1956, a fost rearestat în 1959 și condamnat din nou, ispășind pedeapsa în mai multe tem­nițe și lagăre de muncă. După eliberarea din 1964, a primit cu greu parohia din Ghin­dăoani, județul Neamț. Acolo, credincioșii îl căutau permanent, deși Securitatea a fost mereu pe urmele lui, până în 1989. Cornelia Anichitei, care a avut grijă de părintele Bejan în ultimii lui ani de viață, păstrează vie memoria lui. Iată un fragment din mărturia din acest volum: „În fiecare zi, dimineața, intru în camera pă­rintelui, mă închin, vorbesc cu dânsul cu capul plecat sub epitrahilul lui din foaie de cort, mă rog să ducă rugăciunea mea la Maica Domnului, la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie ziua cât mai bună și mai frumoasă, mai ales pentru suflet. (...) Dimineața, candelele. Verificarea și aprin­derea lor e primul lucru. Apoi rugăciunea dimineții și ceea ce trebuie, canonul dat de du­hov­nic, Și după aceea ies afară și privesc salcia. Sub ea stau cel puțin zece minute și mi-l imagi­nez în satul blestemat, în Bărăgan, de unde a adus mlădița acestei salcii cu 60 de ani în urmă. (...) Dar cea mai frumoasă parte a zilei este atunci când primesc oaspeți, mai ales când vin copiii cu învățătoar­ele sau profesoarele lor vrând să-l cunoască pe părintele Dimitrie Bejan”. Povestește și despre momentul care a contrariat-o și necăjit-o când, abia la 14 ani, a aflat că are un unchi, și acela este preotul Di­mitrie Bejan, familia protejând-o în acest fel.

În antologie este prezentă și Cezara Mucenic, istoric de artă, un om pentru care memoria este un lucru important, probând acest lucru prin crearea unei uriașe arhive de documente legate de arhitectura Bucureștilor, arhivă ce îi poartă numele și este rodul unei munci de peste 30 de ani. Istoricul de artă vorbește despre modelele din familie, deapănă amintiri despre Bucureștii copilăriei, despre fascinația pentru arhitectură, dar și despre perioada demolărilor din comunism, punctând momente de neuitat: „Am văzut cu ochii mei oameni în stradă, stând pe trotuar, cu mobila lângă ei, cu frigiderul, cu aragazul, în timp ce, în spatele lor, în curte, li se demola casa. Oamenii aceia nu și-au mai revenit, în realitate, niciodată”.

Tot despre București și demolări, dar numai despre acestea, vorbește și pictorul-restaurator Dan Mohanu, rememorând episodul dramatic în care, împreună cu alți profesori și câțiva studenți de la Arte Plastice, a reușit să decupeze și să conserve în jur de 120 mp de frescă din splen­dida biserică a Mănăstirii Văcărești, demolată în 1986. Citind mărturisirea lui Dan Mohanu, aflăm un portret al său ca artist, ca om format în lumina unor modele, dar putem compune și un adevărat tablou social din amin­tirile despre București și despre artiștii care l-au influențat.

Volumul se încheie cu Horea Paștina, pictor și profesor la Universitatea de Arte din Bucu­rești, membru fondator al Grupului Prolog. Conștiință artistică și religioasă deopotrivă, fire introvertită, poate și pentru că este om cu preocupări ascetice, Horea Paștina se lasă mai greu descoperit prin cuvinte, lăsând deschisă spre cunoaștere poarta pe care o oferă înțelesul lucrărilor sale. Pe lângă cele menționate, adău­găm și faptul că una dintre expozițiile sale recente a purtat titlul „Cruce, iubire de frumos” și înțelegem de ce prezența confesiunilor sale în acest volum este mai mult decât potrivită.