CĂRȚILE PE MASĂ: Note din (i)realitatea imediată

Un jurnal inedit, prin balansul între confesiune, acuitatea obser­va­ției și exactitatea observației implozive, este noua carte a Lilianei Rus.

Poeta, căci Liliana Rus este și rămâne poetă și atunci când alege să se exprime în proză, a notat de-a lungul anilor 2015-2017 impresii, stări, observații, trăiri și le-a dat această formă de jurnal al trăirii și al mărturisirii, punându-le în cadența poemului în proză.

Sub imperiul sentimentelor, aceste note se metamorfozează în adevărate poeme în proză prin fragranța imaginilor, prin permanentul balet între denotația exactă și conotația imaterială, prin sinceritatea copleșitor tulburătoare, sfredelitoare cu care se autoanalizează și se autoinvestighează. Prin imaginea învăluită în melancolia trecerii, Liliana Rus însăși se include, cu tot bagajul de trăiri, în elegiacul tablourilor pe care le reprezintă pe canavaua sufletului, având instrumentele hipersensi­bili­tății.

Ceea ce realizează poeta este o investigație în măruntaiele sufletului, ea dorindu-și intens și obsesiv să se cunoască pe sine, să se regăsească, să-și poată depăși barierele. Și vorbind despre bariere, primele sunt cele fizice, întrucât, asemenea lui Max Blecher, o limită este dată de imposibilitatea de a se deplasa în spațiu, de a merge, de a ieși afară, în lume, pentru a se bucura de întâlnirile cu oamenii, de aerul anotimpurilor pe care le traversează și care sunt, totodată, anotimpuri ale devenirii sale. Într-o zi de martie, această dorință este „mare cât marea”. E dorința de a transcende o „ermetică izolare”, „...de a putea umbla de una singură, de a putea ieși din casă fără a fi însoțită, fără a avea nevoie de ajutor”, dorință afirmată clar într-un mod de limpezit inima: „Să văd lumea, să curgă pe lângă mine, pur și simplu să mă strivească, dar să pot ieși afară...”

Ferestrele poetei - ale casei, ale sufletului, sunt permanent deschise. Primul poem, un tablou văzut din recluziune, de la fereastra casei, se deschide cu imaginea copacilor profilați pe albastrul senin al cerului de ianuarie. Liliana Rus este parte a acestei reverii, tabloul fiind indirect o descriere a unui peisaj interior, o proiecție sublimată a trăirilor ei ținute în frâul unei discreții a împărtășirii cu ceilalți, un fel de Țipăt munch-ian redimensionat pe coordonatele ei sufletești, în funcție și direct proporțional cu dorința imperioasă de a ieși - din casă, din sine, din cercul strâmt: „În ianuarie îmi place să privesc copacii. Lipsiți de frunze, după ploile, brumele și mai apoi zăpezile grele, au o grafică subțire ca un crochiu. Încrengături haotice, arabescuri negre, linii curate, uneori simetrice în lumina palidă a iernii, alteori proiectate pe un cer incredibil de albastru, reușesc să alcătuiască un tablou elegiac”.

Liliana Rus nu se plânge de singurătate, care este adesea providențială când este o singurătate asumată în/pentru creație, nu vorbește nici de marginalizare, ci de izolarea la care o supune, de-a lungul anului 2015, maladia care îi face imposibilă deplasarea. „Simt izolarea cum îmi taie pieziș inima”, se confesează poeta, notând cu exactitatea cuvântului această sfârtecare ce o transpune într-o stare de luciditate maximă.

Retragerea Lilianei Rus nu este o abstragere din timp. Este retragerea în cochilia unui spațiu care devine punctul din care este provocată să cucerească un nou univers. De aici, din acest cerc strâmt, ea deschide permanent ferestre, apăsând pe tastele propriului timp, se conectează la realitatea realului prin realul virtualului. Imaginile care se încheagă sunt umbre ale unui real visat și dimensionat de dorința de comunicare, de cume­nicare, un real dublu filtrat, o dată de televizor prin emisiunile preferate pe TRINITAS TV, TVR sau dialogurile de pe Realitatea ale lui Gabriel Liiceanu cu Nicolae Manolescu, o dată de selecția pe care o face în concordanță cu aspirațiile din orizontul său de așteptare.

Istoria îi inundă și îi invadează realitatea interioară, iar reverberările ei găsesc o conștiință dramatică, problematizantă, tentată să pună totul în ecuația propriei proiecții în reprezentările lumii. De aceea, bucuriile ei sunt bucurii livrești. Impresia de vid dispare la gândul că undeva, în lume, există scriitori, „patriarhi ai prozei”, care-și scriu „cărțile magnifice”, capabile să întrețină spiritul planetei și viața ei.

Nu doar spațiul pare a fi aspațial. Timpul însuși are incongruențele lui, obligând-o, ca-ntr-un contract, să se întoarcă asupra ei înseși. Neputând evada în spațiu, Liliana Rus își oferă șansa evadării în timp - un timp ingenuu, auroral, timpul etern al copilăriei, când totul pare posibil, timpul optimismului absolut, la optsprezece ani: „Credeam într-o lume poetică modernă. Credeam că-mi voi flutura dorințele peste capetele tuturor. Optimismul meu era prețios, la fel ca vraja zurlie pe care nu o împărțeam cu nimeni, de teamă să nu o fac praf...”

Nostalgiile îi reorganizează gândurile, le pune în alte și alte lumini, de alb și roz, de albastru astral, de verde - acel verde care pare, primăvara, „un fel de paradis timpuriu”, și îi hiperbolizează trăirile, într-un fel de beție a simțurilor: „Simt prezența primăverii (...), simt vibrația aerului impregnat de mister, simt miracolul...”

Cartea dorită pentru limpezit inima - inima autoarei, în primul rând, dar și a celuilalt, a posibilului cititor, se încheie simbolic cu despărțirea de Cafeneaua literară, la care ani la rând, nouă, mai precis, a făcut corectura textelor. Se încheie un capitol, simte Liliana Rus, cu tristețe, cu melancolia conștientizării trecerii, dar cu luciditatea speranței într-un nou început, fără lamentații, cu seninătatea acceptării: „Știu că tot ce se încheie se încheie cu un scop”.

Liliana Rus are revelația traversării unui labirint, „labirintul neașteptat, constrângător al maladiilor care cresc una din alta”. Trecerea este însoțită de gândul reconfortant al creației, mărturisind credința în necesitatea actului creator: „Să citesc, să pictez, să scriu...” Efortul creatorului o întoarce, arghezian, către luminile timpului: „Tastez cu mâna stângă. Un tempo monoton și enervant”, tastând cu îndârjirea cu care Tudor Arghezi scrijelea cu unghiile de la mâna stângă...

Este multă, multă tristețe în aceste poeme în proză ale Lilianei Rus. Dar e și multă lumină, suficientă pentru a risipi orice întuneric.