Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică O datorie neonorată față de Eminescu

O datorie neonorată față de Eminescu

Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Dumitru Manolache - 15 Ian, 2020

Au trecut 170 de ani de la nașterea lui Eminescu și încă nu ne-am achitat datoria față de el. „Daţi-i lui Eminescu ceea ce i se cuvine: neuitarea”, spune poetul Ștefan Radu Mușat, însumând în această cerință toată rușinoasa noastră obligație neonorată. Căci ceea ce i se cuvine de drept, neuitarea, n-am reușit s-o plinim. Ne aducem aminte de el doar de două ori pe an, când timpul se oprește în loc și, ca în cântecul soților Teodorovici, ne șoptește mustrător: „Eminescu, Eminescu!”. El continuă însă să vieze, dincolo de noi, dincolo de vremuri, cum o dovedesc și amintirile unora care l-au cunoscut și au mărturisit lucrul acesta.

Neputința noastră de a ne face un continuu referen­țial din gândirea și opera lui Eminescu s-a simțit încă de mult. Am citit zilele acestea câteva gânduri exprimate la 20 de ani de la plecarea lui la Domnul, într-un articol de fond din publicația arădeană „Tribuna”, din ziua de joi, 18 iunie 1909, în care autorul anonim deplângea faptul că „pătura noastră căr­turărească nu s-a pătruns ni­căieri încă pe deplin de marea frumusețe a poeziei lui Eminescu și de covârșitoarea însem­nătate a activității lui. Căci câteva semne sporadice de însuflețire nu pot înlocui admirația și recunoștința pe care neamul nostru întreg i-o datorește”.

Nu căuta pâne

După ce articolul enumeră cele câteva evenimente comemorative petrecute în țară, concluzionează cu durere: „E o tristă dovadă despre lipsa noastră de pietate față de cea mai strălucitoare întrupare a artei românești, pe care dovedim că nici până astăzi nu știm să o înțelegem și să o apreciem”.

Un adevăr dureros, la care ne facem și noi cei de astăzi părtași. Dar, pentru că Eminescu, așa cum spuneam, viază dincolo de noi și de vremuri, ne rămân amintirile unora care l-au cunoscut și care ni l-au mărturisit așa cum a fost el.

Iată, de pildă, ce spune în același număr al publicației arădene „Tribuna” literatul și culegătorul de folclor Ștefan Cacoveanu, tânărul care l-a găzduit pe Eminescu în 1866 la Blaj: „La el viața și învățătura erau una cu apostolatul pentru care la caz de lipsă trebuie să ne și jertfim. El nu căuta pâne. Cu crucea lui de-a umăr pe urmele idealului, în calea lui puțin îi păsa de cele lumești, mergea înainte cu gândul «că vrednicu-i lucrătorul de hrana sa». La o carieră propriu-zisă nu se gândea”. Tot de la Cacoveanu aflăm că Eminescu, în adunări sau „soțietăți cu multă mâncărime de vorbă”, rămâ­nea mut. „I se deslega limba numai într-un cerc restrâns de doi-trei prieteni iubitori de literatură.”

Din cuvântul lui Ioan Slavici rostit în 1909 la mormântul poetului aflăm, din același număr al „Tribunei”, că „Mihai Eminescu nu a fost numai poet și preot al cultului formelor frumoase, măiestru în puterea cuvântului, ci totodată și om al gândirii luminoase, care s-a sbuciumat zi și noapte, ca să ne deștepte din amorțirea morală în care ne-a găsit și să ne îndrumeze spre căile ce duc la mărirea națională. Prin el ni s-a în­seninat cerul și ni s-au agerit min­țile, ca să vedem departe spre trecut și spre viitor, să legăm cele ce sunt de cele ce-au fost și să ne dăm seama despre viitorul spre care vrem să năzuim”.

Un nou nebun de geniu

Alexandru Vlahuță ni-l descrie și el pe Eminescu: „Când am termi­nat liceul, aveam în cap figura lui Emi­­nescu așa cum mi-o făcusem eu: un tânăr înalt, slab, palid și tras la față, cu ochi negri, visători, pe umăr îi cad plete ondulate, o haină lun­gă și veche îi acoperă trupul până-n călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni și merge ca un somnambul, parc-ar pluti. Trei ani am căutat pe ulițele Capitalei figura aceasta și n-am găsit-o. Într-o zi mă întorceam cu mai mulți prieteni de la Universitate. În dosul Pasajului, aud pe cineva zicând: «Uite Eminescu!» (...). Un om în vâr­stă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii...”.

Peste cinci ani de la această întâmplare, cei doi se aflau împreună la o masă de la cafeneaua „Imperial”, când Eminescu îl surprinde spunându-i, cu o garoafă roșie în mână oferită de Vlahuță: „Degeaba, ne trebuie un poet care să o ia peste câmpuri nebunește... Ne trebuie ceva nou, cu totul nou, un nebun, dar un nebun de geniu, care să-și croiască el o formă a lui și-un drum neîncercat de nimeni“. Întrebat de Vlahuță cine ar putea să fie acesta, el îi răspunse: „Mille. Da, nu te uita, Mille e poet... În «Caietul roșu» al lui am găsit lucruri minunate, minunate!”. În aceeași noapte avea să-i povesteas­că lui Vlahuță, în casa acestuia, cine i-a inspirat „Lucea­fărul”. La scurt timp după plecare, se întoarce, ud leoarcă, să-și ia garoafa uitată pe masă...

Nu primea laude

Ion Luca Caragiale spune despre Emi­nescu că era un „om de o ­su­pe­rioară înzestrare intelectuală. Rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire (...). El a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cu­noștea și o iubea atât de mult (...). De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea - darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul dezgust (...). Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac”.

Iubea poporul

„Toți cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor și că numai rareori, silit de împrejurări, ieșea din rezerva sa și discuta cu cunoscuții săi. Deobște se mărginea să asculte și să-și formeze propria sa idee despre obiectul discuțiunii. (…) Numai dacă era direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se păreau prea gogonate părerile susținute de unii și alții asupra unui obiect mai serios, se amesteca și el în vorbă și atuncea discuta liniștit, cu căldură, și-și dezvolta și motiva vederile sale (…). Nu rămânea niciodată pasiv și aceasta se întâmpla atuncea când era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniților (…), care prin gazete, prin adunări și prin scrieri debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond și îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul, masa inconștien­tă, dar sănătoasă și necoruptă pe care se sprijinea statul și care ne-a conservat limba, datinele, cântecele și toată individualitatea noastră etnică”, povestește și Teodor V. Ștefanelli, fost coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuți, între 1860 și 1863.

Credem că a sosit vremea în care trebuie să începem să ne achităm datoria către Eminescu, actualizându-ne permanent valențele lucrării lui. Căci el este, pentru fiecare dintre noi, „Patria Eminescu”, cum spune un aforism al lui Girel Barbu.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu