O perfuzie de realism

Volumul de poezii „Un bărbat la graniță” (Editura Tribuna, 2025) semnat de poetul Alexandru Petria este o perfuzie de realism necesară în aceste vremuri tulburi în care „se doarme cu batista pe ochi”. Efectul ei nu este unul terapeutic, dar are alte calități: trezește, asumă, are atitudine, îndeamnă „lasă în urma ta pahare cu apă rece/ în intersecțiile rupte de soare,/ sigur o să bucuri pe cineva!” Versurile sunt dinamice, pline de nerv, parcă aud scrâșnetul de dinți printre ele. Autorul lor este departe de a fi un poet comod, care să îmbrace în metafore starea de fapt a lumii. El o prezintă fără menajamente, folosind cuvinte tăioase. Poezia lui scutură, dă fiori, uimește, contrariază, provoacă, descoperă, critică, apasă, construiește adevăruri și dărâmă mituri. Nu mângâie, nu ademenește, nu îndeamnă la visare, taie în carnea vie a realității, dar tocmai acest mod frust în care scrie poezia vieții îi dă valoare, originalitate și mai ales autenticitate. Prin felul direct și nonconformist în care scrie, poetul și jurnalistul Alexandru Petria poate fi etichetat ori acuzat de orice, mai puțin de a fi previzibil. Realitatea crudă și surprinzătoare din care ne invită să gustăm nu este pentru firi delicate, sensibile, ci pentru cei care s-au izbit de zidurile ei, le-au înfruntat, le-au dărâmat și au creat o altă realitate în care să supravie­țuiască, să se împace cu propriul destin „adunat într-o colecție inflexibilă de piuneze,/ abia acum încerc să fac pace cu cine-s”.

Viața, sub toate aspectele ei, de la cea personală la cea generală, este atent analizată sub lupa vigilentă a autorului care se întreabă „câtă răbdare încape în km de tăcere” pentru a se schimba „ceva”. Ironiile și sarcasmul scăpat din frâu pe alocuri sunt dovada vie că poetul trăiește la maxim anotimpurile, zilele, clipele, reușind să le transforme pe toate în poezie. Frecvența cu care scrie poate fi ușor ghicită după numărul de poeme (241) incluse în cele 325 de pagini ale volumului. Poezia devine astfel un medicament, un exercițiu de supraviețuire, o supapă prin care își ia doza de mâine după ce purifică, prin scris, tot ce-l înconjoară. Scrie să se elibereze, să caute răspunsuri, să se găsească la granița dintre lumini și umbre, dintre bine și rău, dintre copil și bărbat, dintre iubit și tată, dintre om și poet.

Cartea „Un bărbat la graniță” este împărțită în două grupaje generoase „cratere” și „pană de urs”. Titlul, incitant și misterios, ridică multe semne de întrebare. La granița vieții, a morții, a propriilor limite cuprinse între adevăr și minciună, între iubire și ură? „Mesajul nu este întotdeauna la vedere”, dar autorul trăiește din plin fiecare stare și o transcrie în stilul său inconfundabil, direct și fără menajamente, amintindu-ne că „viața e o rană pe care nimeni n-o linge”, iar în funcție de propriile alegeri „granițele sunt răni sau pansamente”.

În doza de ironie cu care-și scrie trăirile, întâlnim și forme de lirism care conturează sensibilitatea mascată a poetului, atunci când amintește de părinți, fiică, iubită ori întâmplări care-i marchează existența. Din când în când recunoaște „nu sunt eu când fac paradă de cinism”, dar nu e semn de slăbiciune, ci de asumare, acesta fiind și marele atuu al poeziei lui Alexandru Petria. Știe să-și asume cu franchețe limitele, neputințele, angoasele, stările aflate la granița mai degrabă a supraviețuirii, decât a viețuirii, deși din tonul poemelor se simte tumultul unei vieți trăite cu motoarele turate la maxim, fără a se reține de la ceva. Spune lucrurilor pe nume și bine face. Ipocrizia este pentru cei slabi: „o țară liniștită n-are mâinile și picioarele/ degerate”, „diplomația de azi/ e un pian numai cu clape albe/ fiecare opinie sună la fel, pe silent, ca un diplomat ofilit./ dar uneori, într-un om tăcut,/ se naște o voce de animal cu zece inimi,/ care se zbate, și crește, și sfâșie mațele fricii”.

Universul dens al poetului este plin de mister și capcane. Lectura cărții nu este ușoară. Poetul ne urcă pe culmi, dar ne și coboară în suburbiile sufletului din care cititorul iese îmbătat de mireasma ființei care încearcă să se curețe de spini pentru a salva rămasul. Când crezi că ai citit suficient cât să ghicești acoladele ființei în care este cuprins poetul, finalul cărții surprinde și plusează cu câteva poeme ample, în care, pentru susținerea ideilor, îi invită alături pe marii scriitori ai literaturii universale: Platon, Nietzsche, Kafka, Borges, Sartre, Camus etc. Poemul  „ochii scoși ai lui dumnezeu” este o radiografie la sânge a lumii în care aflăm că „libertatea nu vine niciodată din mâinile celor/ care ți-au legat lanțurile”. Multe poeme sunt concepute ca scurte scenete moralizatoare. Înțelesul se deslușește în funcție de pe ce parte a baricadei privești ca şi cititor. Și rar se întâmplă să te simți confortabil, căci adevărurile care reies sunt tăioase ca „briciul  care te rade singur pe gât”.

Cel mai impresionant poem mi s-a părut „haita”, în care un pui de urs căruia i-a fost ucisă mama este adoptat de o haită de lupi care-l învață să fie ca ei: „l-au ridicat de lângă hoit,/ l-au hrănit,/ i-au arătat cum se fugărește moartea/ până cade ea în genunchi”. Citind, nu poți să nu te întrebi unde se află granița dintre sălbăticie și umanitate și cine a trecut-o mai întâi: omul sau animalul? Ce blestem a despărțit omul de Om? Cine și când a smuls dintre coaste suflarea divină din rai? Nu pot încheia nota mea de lectură fără a reda cea mai tulburătoare parte a poemului:

„Iată întrebarea pe care istoria o refuză:/ dacă fiara poate adopta fiara,/ dacă prădătorul își desface inima pentru alt prădător,/ de ce omul, cu biserici și constituții,/ își abandonează copiii pe treptele spitalelor,/ își închide bătrânii în azile/ și-și vinde frații pentru te miri ce?/ haita pădurii a înțeles/ ce omenirea a uitat:/ că familia nu se naște din sânge,/ ci din foamea comună de a trăi./ iar dacă există un dumnezeu,/ în ziua aceea lupii au fost mâinile lui,/ iar noi, oamenii,/ am fost doar verdictul:/ specia care și-a pierdut inima înaintea trupului”.

 Cartea poate fi considerată o lecție despre salvarea sufletului prin artă, rezistență și supraviețuire într-o lume care își pierde încet, încet, nu doar valorile, ci și umanitatea. „Scrii ca să fii când nu ești” este chintesența artei poetice pe care o propune, și el, poetul, este tumultul, marea care își bea însetată libertatea „chiar din cana arsă a celulei”.