Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică O splendidă reverie alegorică

O splendidă reverie alegorică

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 09 Martie 2022

O splendidă reverie alegorică este Goarna lui Tuturuz de Ştefan Mitroi. Editura RAO, Bucureşti, 2019. „Un cătun nord-dunărean se înfiripă din mit şi se prăbuşeşte în istorie”, scrie Ioan Es. Pop în inspirata sa prefaţă. Cartea lui Ştefan Mitroi este de o frumuseţe rară şi fiecare capitol ar putea fi transformat într-un strălucitor poem. În cătunul abandonat dispare timpul: „Dispăruseră zilele. Tot aşa, săptămânile, lunile, anii, urmând ca foarte curând să înceteze însuşi timpul să mai existe. […] Rămăseseră doar ele (casele). Şi, fiind făcute din aceeaşi ţărână, le păsa de cei dispăruţi. Oamenii erau rudele lor cele mai apropiate, apoi copacii şi păsările, chiar dacă ultimele îşi aveau rădăcinile în aer, nu în pământ”.

 Este relatată mai întâi colonizarea unei măguri personificate. Prima casă este a lui Parpală, care îşi aduce familia şi tot avutul şi îşi înjghebează o casă: „Parpală apăruse din spatele măgurii, dinspre ceafă, urmat de o femeie, patru copii, un măgar şi câteva oi”. Construirea casei are ceva din actul Creaţiei: „Era gata dinainte, doar că stătea risipită pe câmpul de la poalele măgurii. Ei n-au făcut altceva decât s-o strângă la un loc, împărţind-o în două încăperi. I-au pus acoperiş de stuf şi-o băşică de porc în golul ferestrei”. Încet- încet măgura este ocupată de tot mai multe case. Enumeraţia noilor proprietari are o forţă evocatoare deosebită şi un umor specific: „Îşi ziceau acum Caţaonu, Ţuicaru, Putinică, Buturugă, Minciună, Gâlceavă, Cocoşatu, Mucică, Biolaru, Cucuzeru, Studiatu...”

Începe apoi depopularea locului şi unele case intră în pământ. Nuanţe mitice are transformarea lui Loghin într-o stană de sare. Loghin aude tot, dar vede numai în trecut. Câinii resimt şi ei singurătatea. Un cocoş de tablă bate din aripi şi începe să cânte. La pagina 17 apare prima dată numele lui Hariton, care a luat premiul Academiei pentru o carte în care îşi descria casa pe sute de pagini. Casele au suflet, fiind intens personificate. Casa lui Hariton vorbeşte cu autorul, cea a lui Loghin cade într-un „somn adânc”. Toate locuinţele au memorie, comportându-se ca nişte entităţi vii. Caselor le vine ideea să-şi caute stăpânii şi pornesc în convoi către Bucureşti. Rămân biserica, grădinile şi cimitirul. Este relatată povestea cimitirului, unde zac mulţi luptători în războaie. Casele, clopotniţa, biserica intră într-un dialog prelungit, fac planuri şi îşi exprimă presupuneri foarte interesante. Aducerea câte unui mort înseamnă bucurie pentru cimitir. Un umor negru străbate paginile lui Ştefan Mitroi când vine vorba de locurile de veci: „Bolile pruncilor au pălit în faţa războiului, care i-a oferit cimitirului încă tânăr al cătunului aproape un an de huzur. Curgeau înmormântările cu nemiluita, Doamne, cât de frumoasă putea să fie viaţa atunci!” A urmat războiul cu turcii, dar epidemia de holeră i-a adus cimitirului mari bucurii: „Cea de holeră i-a adus cele mai multe bucurii! Fiecare mormânt proaspăt, o bucurie nouă! S-au ivit vreo sută de morminte în plus!” Satisfacţiile aduse de războaie au fost şi mai mari: „Erau însă bucurii mărunte în comparaţie cu cele de care a avut parte în anii Primului Război Mondial. Crezuse că mai mult de atât nu se poate. Dar se putea!” Războaiele aduc tot mai mulţi morţi, iar relaţiile dintre case şi oameni devin tot mai strânse. O locuinţă e martora unei crime şi înregistrează chipul criminalului care este prins. Relaţiile dintre case, clopotniţă şi biserică devin tot mai strânse: „Pe lângă faptul de a fi guralivă, clopotniţa mai avea şi cusurul de a le depăşi pe toate în înălţime, ceea ce o făcea să arate ca măgarul între oi”. Sfinţii au rolul lor. Moache salvează o icoană dintr-un incendiu şi devine un sfânt local.

Fântâna are parte de o bucurie neaşteptată: „Simţind atingerea picioarelor păsării, era ca şi cum un strop din căldura acestora cobora în trupul ei de piatră, ajungând de aici în lemnul cumpenei, pe care-l ajuta să înfrunzească şi să se umple de flori! Mirosea parcă a salcâm înflorit când ciripea pasărea!”

Capitolul şase ne convinge, o dată în plus, că volumul ar fi putut conţine o culegere de excepţionale poeme. Capitolul „Adunarea şi scăderea” e un prilej de reverberaţie lirică, excelent pusă în pagină.

 Treptat, casele încep să fie repopulate cu copii şi jocurile acestora. Nişte miri sunt jefuiţi de tot ce au, o sanie scapă într-un iaz prin gheaţa subţire. Fantezia incomparabilă a autorului iese din plin la lumină. Un cireş răsare pe un mormânt şi este evocată lumea de apoi într-un mod original şi încântător: „Acolo sus, adaugă Burghezu, e şi vară, şi iarnă, în acelaşi timp. Zilele de toamnă sunt amestecate cu cele de primăvară. E ce zi vrea fiecare să fie. Dacă ai poftă în ziua asta de vară, e vară, dacă ţi se nezăreşte un minut mai încolo să fie iarnă, e iarnă”. Morţii află că vor învia numai cei care vor asta: „Cei mai mulţi nici nu vor să audă. Le convine în cer. Nu le mai trebuie o nouă viaţă pe pământ”.

O reuşită analogie a oamenilor cu furnicile este foarte reuşită: „Ei, aş! Au dat de gustul uleiului din candelă. Mai au niţel şi-l termină. Acum au terminat duşumeaua, tăbliile patului şi, n-o să vă vină să credeţi, icoana de pe perete. I-au mai rămas Maicii Preciste doar ochii. N-au avut curajul să se atingă de ei! Şi nici de pruncul pe care-l ţine Precista în braţe. Acestuia nu i-au făcut nici un rău. Îl leagănă toată ziua şi-l mângâie”.

Convoiul de case ajunge în apropierea clopotelor oraşului. Se porneşte un viscol apocaliptic, iar când totul se opreşte, rămân prea puţine elemente dintre cele pe care naratorul Hariton le-a visat. A fost visul unei nopţi de iarnă.

Dispărând în zorii zilei, casele şi morţii continuă un ciclu cosmic perpetuu: pământ-cer-pământ-cer.

Goarna lui Tuturuz este un emoţionant şi seducător poem epic, scris de un foarte important autor de azi care nu şi-a uitat rădăcinile dulci şi amare, dătătoare de viaţă şi de talent literar. Semnele acestei puternice vocaţii sunt impresionante şi prezente în fiecare pagină. (Şerban Tomşa)

Citeşte mai multe despre:   prezentare de carte