Opera lui Blaga, analizată de Ovidiu Vuia în exil

În preocupările intelectualilor exilați în perioada comunistă a stat permanent cultura în care se formaseră, ei încercând, în diverse feluri, să o continue ori să o valorifice. „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, afirma, simbolic, Vintilă Horia, după cum Basil Munteanu, la rândul său, scotea în evidență la Lucian Blaga „vocația europeană și umanistă a spiritualității românești”. Alături de Eminescu, poeții T. Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu ori G. Bacovia le-au fost și le-au rămas „sprijinul” de adevărată cultură, precum și de românitate. A fost firesc, astfel, ca prin revistele literare, prin studiile publicate ori prin confe­rințele din diferite țări, scriitorii români din exil să promoveze, pe lângă opera eminesciană, personalitatea poetului și filosofului Lucian Blaga, și pe acesta drept unul dintre principalele repere la care se raportau. Unii dintre criticii și istoricii literari care trăiau și scriau în libertate îl cunoscuseră direct, legaseră cu poetul adevărate relații de prietenie. Dintre aceștia din urmă, prieten și mare admirator al operei a fost Basil Munteanu, cel care, în a sa Panorama de la littérature roumaine (1938), i-a consacrat capitole substanțiale.

O analiză din 1986

În volumul pe care l-am publicat cu circa doi ani în urmă, intitulat Din exil... despre „careul de ași” ai poeziei românești moderne, am prezentat mai multe interpretări asupra operei lui Lucian Blaga, după cum am inserat și articolele consacrate omului, cu studiile publicate în alte spații geografice, dar, firește, numai pe cele la care am avut acces la data întocmirii volumului. Am demonstrat astfel că despre Blaga au scris, pe lângă Basil Munteanu, și Virgil Ierunca, Constantin Amăriuței, Eliade, Vintilă Horia, Zevedei Barbu, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Nicu Caranica, Titus Bărbulescu, Eugenia Adams-Mureșeanu, Ovidiu Vuia, Octavian Vuia, iar studiile și articolele se refereau în principal la poezia blagiană, la filosofia din Trilogii și mult mai puțin la teatrul său. Între timp, conștientă că nu am epuizat referirile la poeții „careului de ași”, am continuat cercetarea și am descoperit un articol al doctorului Ovidiu Vuia, un text necunoscut, de vreme ce a apărut într-o publicație ea însăși neadusă în atenția cititorului contemporan - Buletinul Casa Română (Oakland, California). În numărul 3 din septembrie 1986, acesta publică articolul „Poezia lui Lucian Blaga. 25 de ani de la moarte”. Așadar, un text necuprins de mine în antologia publicată la Editura MNLR și necunoscut cititorilor de astăzi. Publicația însăși nu a fost inserată în volumele în care eu însămi prezentasem în două rânduri  (cu abordări diferite) publicațiile culturale ale exilului (Presa literară din exil. Recuperare şi valorificare critică, vol. I , II, Editura Timpul, și Jurnalism cultural în exilul românesc, Editura Academiei; cât despre autorul articolului - Ovidiu Vuia -, este el însuși un autor mai puțin mediatizat astăzi.

Autorul se referă în primul rând la „publicarea în 1942 în Editura Fundațiilor Regale a volumului de poezii în formă definitivă”, apreciind dintru început că Blaga „la 37 de ani se înscria de bună seamă printre cei mai mari poeți ai literaturii române”. Trecerea în revistă și interpretarea operei blagiene începe firesc de la Poemele luminii, criticul încadrându-l în descendență „nietzscheniană”, prezentându-l ca pe cel care, „ca un alt Zarathustra, compune imnuri dionisiace”. Urmează Pașii profetului, în care, consideră Vuia, Blaga „îl descoperă pe bătrânul Pan în ținuturile albe ale Banatului”, dedicându-se „apolinicului, formei clasice”.

Marile viziuni

Prin „urcuşul” către În marea trecere, Lauda somnului, La curțile dorului și La cumpăna apelor, autorul vede în poezia lui Blaga „cons­truc­ția marilor sale viziuni privind misterele universului și ale omului”. Și astfel, „trăirile şi le transpune în arhitectonica stărilor de dincolo”, iar pentru „existenţa supraterestră” utilizează metafora, „uneori ca pe o treaptă, alteori ca pe-o coloană ori cheie la porțile templului, prelucrate toate de cele mai multe ori prin tonul incantației magice”.

Este „perioada” în care, observă criticul, Blaga „se apropie de lucrul în sine al sublimelor tăceri interioare, aşa cum numai Eminescu a mai reușit”. Și totuși, diferențe există, chiar „o mare deosebire: în timp ce Luceafărul poeziei româneşti te conduce pe cărările visului înspre insula lui Euthanasius ca într-o grădină a raiului /.../, Blaga îți redă doar contururile pierdute în cețuri, de unde poți să ghicești anumite urme sau ruine, stilul este expresionist-abstract, ca al sculptorului Brâncuşi, sugestia sa aparţine artei moderne atâta de admirată de el”.

Trimiteri la poezia românească întâlnim în continuare, dar  hermeneutul transpune „într-o scurtă definiție arta metafizică a lui Blaga”, care „oferă limbajul ce-o să-l vorbim după moarte, cum consideră Macedonski poezia, sau poate mai precis, reprezintă amintirea celui întrebuinţat de noi înainte de a fi fost alungați din paradis. Deci poezia ca suvenir al paradisului pierdut”.

Despre „tăcerile lui Blaga“

Ceea ce-și propune Ovidiu Vuia în următoarele pagini este relevarea continuității, și astfel, pe lângă explicarea „evoluției poeziei blagiene”, dorește să demonstreze că „ea conține multe bucăți tot aşa de frumoase ca cele dinaintea anului 1942, (iar) cine nu ține cont de ele nu-l va cunoaște decât trunchiat pe marele poet”.

Numărându-se chiar printre studenții profesorului din 1947, „ultimul său an din învăță­mânt”, Ovidiu Vuia rememorează cursul acestuia „privind unele aspecte antropologice analizate din punct de vedere filosofic”. Urmează informa­ția binecunoscută despre scoaterea din învăță­mânt a profesorului, de fapt, „scoaterea din cultura românească în anii săi maturi, tocmai fiindcă refuzase să renunţe la filozofia sa”. Iar Vuia, în acord cu alți exegeți ai lui Blaga, printre care Virgil Ierunca, scoate în evidență „tăcerile” lui Blaga, neacceptarea regimului care era gata să-l „reabiliteze ca poet cu condiția să-şi nege propria-i gândire, cum mulți au făcut-o cu deosebită mărinimie. Răspunsul lui L. Blaga, spre marea lui cinste postumă, nu a cuprins niciun echivoc: Întâi sunt filozof și-apoi poet”.

Exemplele de versuri cu care Vuia demonstrează teoria continuității sunt de acum din revistele apărute în timpul perioadei comuniste. Sunt apoi trimiteri la Francisc de Assisi și Tereza d’Avila, cât și la „meditațiile poeților Rilke sau Nichifor Crainic”.

Concluzia comentatorului operei lui Blaga ar fi că acesta, în cele din urmă, „şi-a schimbat doar terenul de desfăşurare a metafizicii sale. Odată cu vârsta matură și începutul bătrâneții, renunţă la zborurile de peste nouri, caută lângă el şi legenda, și misterele, și minunile toate. Astfel, dacă în exaltările sale tinereşti îl durea cenzura transcendentală impusă de Elohim până a-i provoca absoluta negație, înțeleptul de mai târziu îl face mai uman și, prin aceasta, mai lângă Dumnezeu ca oricând”.