„Patriotismul - să faci un prezent care să conteze în lume”

Scriitorii Adrian Alui Gheorghe și Vlad Alui Gheorghe, tată și fiu, au realizat în 2022 un dialog interesant, în care cel tânăr îl provoacă prin 365 de întrebări pe cel înțelept. „Într-o perioadă în care comunicarea s-a transformat într-o hărmălaie, uneori veselă, alteori tragică, un dialog cu întrebare - răspuns este posibil să nu-și mai găsească locul, să părem (și noi) niște rătăciți din vremea în care pe aleile din Grădinile Akademos înflorea cucuta, iar cei care peripatetizau să fi tras cu nesaț pe nas parfumul amar”, argumentează autorii. Vă oferim un scurt fragment din viitoarea lor carte, „Mușcătura de măr”, în curs de apariție la Editura „Școala Ardeleană“.

 Vlad Alui Gheorghe: Ai crescut într-un mediu impregnat de Ortodoxie, de credință. Cum se practica rugăciunea în casă?

Adrian Alui Gheorghe: Nu începeam și nu încheiam ziua fără rugăciunile specifice. Deși nu aveam ore de catehism, cum nu aveau nici părinții, nu ne imaginam o zi în care să procedăm altfel. Mama se ruga la vedere, spunea chiar cu voce tare rugăciunile, ca să le memorăm și noi, poate. Tata se închina discret, se ferea să fie văzut când o făcea. Tata o ironiza adesea pe mama, pentru râvna ei de a se ruga, de a ne pune și pe noi să o facem. Mama făcea multe metanii, aceasta este un fel de închinăciune, care se producea fizic, cu efort. Ne punea și pe noi să facem metanii, aveam niște norme. Dacă primeai ceva de pomană, de sufletul cuiva, de exemplu, trebuia să faci douăzeci-treizeci de metanii pentru sufletul aceluia. Altfel, se spunea, sufletul celui pomenit se supăra. Dacă era bolnav cineva din familie, trebuia să faci un număr de metanii pentru sănătatea acestuia. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru cel căruia îi dedicai efortul. Nu ni se inoculase în suflete imaginea unui Dumnezeu rău, pedepsitor, ci a unuia bun, blând, cu care trebuia să rămâi în relație ca să îți poți îndeplini toate cele pe care le voiai a face. Candela era aprinsă în mai toate zilele, era ca o lumină de veghe. În perioadele în care era mare criză de ulei, făceam economie și la candelă. În general, rugăciunea era și dădea o stare de tihnă, priveam mai cu optimism ceea ce avea să se întâmple peste zi, în viitor. Mama îmi povestea o mulțime de lucruri, despre efectul rugăciunilor asupra situațiilor dificile pe care le trăise, în copilărie, în timpul războiului, în vremea asaltului bolșevic. Uite, îmi arăta ea un individ din sat, i-am uitat numele, care avea o mână uscată, pe care nu o putea folosi, acela a aruncat icoana din casă, după ce s-a întors din prizonierat, de la ruși. Acolo se făcuse comunist. A doua zi i s-a uscat mâna, nici un doctor nu a mai reușit să îl vindece. Și în loc să se căiască, individul s-a făcut și mai rău, înjura sfinții, preoții, s-a făcut activist comunist. La un moment dat, mama mă anunță: știi ce a pățit individul cu mâna uscată? A venit apa Topoliței mare și încercând să treacă o punte, l-a luat valul și l-a tras sub un mal. Cu mâna uscată nu a reușit să se agațe de crengi sau de pietre. A murit ca un câine. Nici nu merita altceva. Oricum, rugăciunea este o chestiune de discreție. Rugăciunea, dimineața, este ca și cum îți încarci mintea, inima, sufletul, trupul chiar cu cuvinte. Iar seara, îți descarci mintea, sufletul, trupul de zbuciumul cuvintelor. Cam așa pare, așa mi-am explicat încă de mic. Și o mică anecdotă...! Eram pe aeroport, plecam la un târg de carte. În grup, un scriitor recunoscut ca ateu, unul foarte activ, vocal. Urcând în avion, îl văd cum își face cruce, iar buzele se mișcau aproape imperceptibil, era limpede că spunea ceva care semăna cu o rugăciune. Mă uit cu oarecare mirare la el, cred că am și zâmbit. Ei, zice el, pentru orice eventualitate...!

Te-ai pronunțat în chestiuni legate de viața Bisericii, în dialoguri, în diverse participări la conferințe, simpozioane, de la Mănăstirea Putna, mai ales. Între mănăstire și biserica de sat, de cartier, ce alegi? De ce?

E dificil de ales, misiunea este, în esență, aceeași. Dacă este să găsesc, totuși, un corespondent, aș compara biserica de sat, de cartier, cu un serviciu de urgență, pe când mănăstirea este un serviciu de permanență. Biserica pe care o avem azi, una solidă, bine ancorată în lumea românească, s-a format în jurul mănăstirilor, trebuie să recu­noaștem. Am mai spus-o, dacă Ștefan cel Mare ar fi făcut 42 de conace de vânătoare și nu 42 de mănăstiri, azi nu cred că mai existam ca neam, ca popor, ca țară. Mănăstirile sunt rădăcinile Bisericii Naționale, bisericile din comunitățile noastre, sunt ramurile. (…) Primul altar, pentru majoritatea credincioșilor, este cel de acasă, care comunică cu cel de la biserica de sat și care își găsește răspunsul la întrebările de substanță la altarele de la mănăstiri. Cel puțin așa am văzut eu lucrurile, este posibil să fie și alte variante de răspuns. Pe mine mă fascinează ținuta călugărului, pasul călugărului, devoțiunea. Și lumea din sufletul lui, una simplificată, îmbunătățită. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre călugării pe care i-am cunoscut, sunt experiențe exemplare despre căutarea sensului în viața asta. Lumea mănăstirilor este fascinantă, nu te lasă, însă, să o vezi la o primă privire, la un prim contact. Mi-au plăcut afirmațiile lui Moshe Idel, celebrul cabalist evreu, născut la Târgu Neamț, care a vorbit, în nenumărate rânduri, de fascinația pe care i-au produs-o viețile călugărilor din munții Neamțului, a povestit și despre câteva întâlniri „admirabile”, memorabile, cu părintele Cleopa, cu alți călugări și sihaștri.

Putna pare să fie un reper între mănăstirile pe care le frecventezi, la care faci referire adesea. În anul 2021 ai făcut parte din comitetul de organizare a omagierii Serbării de la Putna, la 150 de ani. Participi, la Putna, la întâlniri cu tinerii, este vorba de confe­rințele periodice. Ce reprezintă Putna pentru tine?

Calitatea de Ierusalim românesc, atribuită Putnei de către Mihai Eminescu, are o justificare morală puternică, nu cred că există cetățean român, indiferent de etnie, care să nu tresară în preajma mormântului lui Ștefan cel Mare. Aceasta este partea la vedere, dar dincolo de asta, la Putna am redescoperit genuinul Liturghiei primare, care are ceva din vibrația primelor liturghii creștine. Cel puțin, așa îmi imaginez, așa simt în acel perimetru. Iar acest lucru nu s-a reinventat la Putna, acum, în acești ani, aici s-a păstrat vreme de câteva sute de ani ceva imuabil, ceva care nu poate fi schimbat, ceva care, mai mult, chiar ne schimbă dacă avem șansa să trecem prin preajmă. Eugen Ionesco, vorbind cu călugărul catolic Lendger, într-o tentativă de recuperare a interiorității care acționa ca o spuză peste luminița încă pâlpâitoare a credinței, îi spune: „Ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?” (...) Și fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sunteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii; în lume, dar în acelaşi timp în afara lumii”. La Putna, ca în oricare mănăstire ortodoxă, din România sau de aiurea, am găsit această situare a călugărului, „în lume, dar în același timp în afara lumii”. Călugărul, ca și artistul, intră în zona metafizicului, credința este prima treaptă, cea mai temeinică, de căutare a revelației. Pentru că și călugărul, și artistul sunt căutători și purtători de har, asta este sigur. Dar pe când călugărul trăiește revelația, o încorporează, artistul consumă revelația, o adaptează unei lumi căreia îi caută o oarecare corespondență. Călugărul nu a fugit din lume, de lume, așa cum pare să fie o interpretare pripită, călugărul a ales (sau a fost ales?) să reprezinte lumea într-o superioară înfățișare în transcendent. Sfiala creștinului (sau a necreștinului) în preajma unui călugăr ține de înțelegerea sau vederea cu ochiul inimii a acestei situări „în lume și în afara lumii”, în același timp. Am fost cu scriitorul francez Franz Bartelt la Putna, la o Liturghie, iar comportamentul său și percepția sa au depășit așteptările mele. A fost fascinat. În străfundurile sufletului său de agnostic au tresărit ritmurile primare ale Liturghiei, a ținut să ia cu el, ca amintire, o înregistrare a Liturghiei, a clopotelor și a sunetului de toacă, pe care și le pune din când în când să-i „tulbure” liniștea. În aceste vremuri, este meritul părintelui stareț Melchisedec de a pune și de a menține Putna „în lume, dar în acelaşi timp în afara lumii”, după mai bine de trei decenii de stăreție. Teofil, Dosoftei, Ieremia, Anania, Iustin, Gherasim, Iustinian, Antonie, Ștefan, Dositei, Avram, Isac, Calinic, Agatanghel, Pavel, Zaharia, Hrisostom, Timotei, Ioachim, Serafim, Iosif, Arsenie, Elefterie, Moise, Luca, alții, sunt nume de părinți dintr-un panopticum care strălucește de aproape și de departe. Conferințele de la Putna, la care participă tineri din toată țara, sunt cu temele la vedere, cu subiecte generoase, nimic abscons, cum se încearcă pe ici, colo să se insinueze, care pornesc de la obsesii colective și la care răspunsurile sunt date prin participarea tuturor. Avem nevoie de generații de tineri care nu plâng pe umerii înaintașilor, ci încearcă să fie ei înșiși cu modelul înaintașilor în față. Patriotismul, astăzi, nu înseamnă să bați monedă pe valorile unui trecut pus la presat în cartea de istorie, ci să faci un prezent care să conteze în lume. Tinerii de azi trebuie să se enerveze pe anchiloza politicului, a generațiilor care pierd cadența istoriei, pe cei care nu le acordă creditul cuvenit. Și cred că țara noastră trebuie și poate să se regăsească în Europa cu toate valorile ei confirmate și reconfirmate în timp, culturale, spirituale, materiale. Acesta este patriotismul astăzi, când suntem parte din Europa, aceasta este misiunea oricărui român de azi, trăitor în granițele României sau în afară. Pot să pară cuvinte mari, dar și „cuvintele mari” trebuie reluate din când în când.