Pe cărarea sufletului

Poetul nemţean Gheorghe Simon, profesor de limba franceză în comuna Agapia, a trăit toată viaţa în preajma cunoscutei mănăstiri, ctitorită la jumătatea secolului al XVII‑lea şi pictată, două veacuri mai târziu, de Nicolae Grigorescu. Agape înseamnă iubire, precum şi ospăţ al dragostei frăţeşti. Aceasta este şi semnificaţia celor mai multe dintre poemele din volumul „Fiul Agapiei” (Editura Timpul, Iaşi, 2015, cu o prezentare pe ultima copertă de Constanţa Buzea). Textele sunt grupate în trei capitole, Via terra, recuperând copilăria, cursul existenţei, geografia locului natal, Via Agapia, ridicându‑se în orizontul vieţii monastice, şi, în fine, Via sacra, încercând să pătrundă conceptul de sacru.

Copilul, frecvent amintit în poeme, simbolizând partea eternă a fiecărui om, este uimit de cunoaşterea lumii din jur, dar şi de intuirea tainei care o guvernează: „Deodată, toate mai clare/ în dimineţi răsărind din uitare/ privind pe fereastra îngustă/ prin sticla aburită cât timp cineva respiră/ cu sufletul în afara pervazului/ cât îi este îngăduit omului să vadă/ fără să înţeleagă/ furat de ima­gini/ crezân­du‑le vii, în mişcare./ Cineva ne face semn cu mâna/ în care se împletesc raze/ mănunchi spre închinare/ precum ar răsări din uitare/ litere îndoliate/ pe muchia subţire/ care desparte viaţa de moarte” (Cât timp cineva respiră). Planurile se schimbă între ele: adultul încorporând copilul, dar şi perspectiva morţii, cărarea despicând arcanele pădurii, înălţimile munţilor, zâmbetul mamei, zumzetul albinelor, pridvorul mănăstirii etc. Afluenţa de imagini, expresia ascunsă, alegorizată sau ermetizată, discreţia discursului, discontinuitatea, recurgerea la simboluri, notarea unor toponimice ale unei geografii sfinte (Poiana Largului, Prundul Bârgăului, Livada Părinţilor, Dealul Mare, Culmea Muncelului) sunt tot atâtea mărci stilistice proprii lui Gheorghe Simon. Universul lui este de tip mistic: pomul cunoaşterii are în loc de fructe cuvinte, natura este hieratică, apele curg ca lumini, sunetele sunt muguri în trunchiuri verticale, locaşurile sunt cufundate în rugăciune şi în duh, o oază de lumină este străpunsă de raze negre, primordiile sunt ordonate de cuvânt, trezvia aduce cu ea vedere dumnezeiască: „În aşteptare spre ziuă/ se trezesc toate din ascunzişuri/ sub pavăza umbrelor în descreştere/ până în amiaza aiuritoare/ alunecând frenetic peste case./ Pe culmi semeţe cei de pe urmă/ ajung să se lumineze la faţă/ luându‑ne drept martori ai revelaţiei/ din cartea cunoaşterii/ spre cuminţire fără de noi/ doar cu amintirea Mamei/ pe chipul tuturor/ cu numele Tatălui încrustat în pridvor” (Cei de pe urmă).

Poetul, împăcat cu sine, pare rupt de tumultul vieţii, compunând, mai curând, o lume lăuntrică. El are o viziune eshatologică, transfigurând istoria, ca urmare a prezenţei lui Hristos în lume. Mesajul nu este exprimat direct, nici nu se apelează la simboluri explicite, ci se foloseşte un imaginar sugerat. Poetul consideră că timpul Învierii funcţionează deja în om, este deja plantat în istorie. Semnele acestuia sunt evidente pentru văzul său metafizic: „Lumina blândului amurg/ se stinge peste lucruri/ un soare imaginar ne mângâie amintirea/ cum cerul se zvoneşte în bobul de grâu/ un cuvânt locuind într‑o casă pustie/ doar clopotul face să se audă/ ceva ce stăruie ascuns.// [...]// Călătoria o ştim pe de rost/ înainte de a începe/ deşi uităm de unde venim/ suntem doar ceea ce ne amintim/ zbor întrerupt/ timp care se frânge în secunde/ soare care se topeşte peste lucruri.// [...]// Suntem nişte străini/ cuvintele alunecă pe lângă noi/ şi ni se pare că trăim/ doar clipa freamătă de nerăbdare/ suntem doar aşteptare/ cuvânt în preschimbare” (Un cuvânt locuind într‑o casă pustie). Mistic este înfăţişat şi itinerarul sufletului, precum şi o taină care stăpâneşte numele vii.

A doua parte a cărţii, Via Agapia, dezvăluie spiritul mănăstirii: „Pacea firii neîntrerupte/ susurul tăcerii abrupte/ fâlfâitul clipelor frânte/ toate, întregite şi integratoare/ prin rugăciunea inimii/ închipuie figura transfigurării/ în sufletele obosite/ ameninţate de ofilire/ şi de adumbrire.// Nimic nu poate exprima mai bine/ temeiul unei aşezări/ decât contemplarea luminii” (Fractal Agapia). Mistica este însoţită de meditaţie filosofică, scriitorul recurgând, uneori, la autoreferenţialitate, la o expresie aforistică, recunoscând, asemenea stoicilor, intensitatea clipei („clipa cea de cleştar”). Este susţinută puterea Adevărului în confruntarea dintre bine şi rău. Prevalează însă impresia unei ascunderi duhovniceşti din faţa nelegiuirilor lumii, mănăstirea constituind un loc de protejare: „La Agapia suntem mai aproape de cer/ aici iarba creşte din amintire/ cuvintele se rostesc în sine/ toate par atinse de fior/ furaţi de zbor interior/ privim în noi înşine/ ca în ochii copiilor.// [...]// Risipit în uimiri fugare/ nu te vede nimeni/ când te întâlneşti cu Dumnezeu/ aici veşnicia devine cărare” (Veşnicia devine cărare). Înstrăinarea ar însemna desprinderea de amintiri, de „împărăţia copilăriei”, de „lumina părintească”, pierderea „ţinutului mirific”, a luminii din „prapurii de la Văratic” (Exilul ca temă pentru acasă). Mănăstirea este un loc al trecerii, o deschidere către veşnicie: „Agapia e precum o frontieră/ în văzduhul târnosit prin rostire/ ea te îmbie să‑i treci pragul/ lăuntric zugrăvită/ când al tău suflet freamătă/ şi tresaltă în lumea cealaltă/ te trezeşti dintr‑odată pomenit/ şi din haos păşeşti în pronaos” (Amin Agapia).

Via sacra, ultima parte a cărţii, relevă aspectul spiritualizat al creaţiei. Acesta se manifestă în profan, în discreţie, în tăcere, în tot ceea ce este firesc, în amintiri legate de copilărie. Poetul este adesea criptic, sensul se pierde în imagini evanescente. Dar un flux mistic se păstrează mereu: „În aceeaşi clipă a destrămării/ până se înfiripă zorii istoriei/ în nestatornicia nevăzutelor/ neauzitelor clipe/ în abisul pustiitor al numelor comune/ împânzind lumea cu năframa chipului/ făcând să se rupă raza copilăriei/ în imagini numerice pe ecranul imaculat/ al morţii seducătoare prin fractali în migrare/ în tot atâtea crâmpeie abrupte/ făcând să se vadă mai bine/ rănile vii ale sufletului/ revelat prin asceză şi mântuit/ doar prin ceea ce nu va mai putea fi/ decât iubire” (Nu va mai fi decât iubire). El meditează asupra momentului de cumpănă al morţii, când sufletul pătrunde pe un tărâm necunoscut, înconjurat de „făpturi în chip de lumină orbitoare” (Mai înainte de a face ultimul pas). În acelaşi mod vizionar, sufletul este urmărit în pre­schimbările sale, când nu va mai fi „nici însetare, ci doar izvorâre din sine” (Suspinul mioarei după mielul pascal). Funcţionează, de asemenea, o memorie a faptelor care nu s‑au petrecut, a „copilăriei celeste” (Fericit copilul adormit în mirare).

Poezia lui Gheorghe Simon caută calea, pe care a şi găsit‑o, pârguindu‑se la umbra aureolată a Mănăstirii Agapia, ori zorind pe cărarea dintre copaci, săltând la chemarea clopotelor, cu suflet de copil. Duhul se tot sileşte să‑l smulgă pe poet din slăbiciunea lui omenească. Acest efort este transcris cu grijă în carte.