„Permanent port în geantă o carte creștină și în gând o metaforă”

Dumitru Manolache este atât jurnalist, cât și scriitor, fiind autorul mai multor volume de proză și publicistică, romanele sale apărute în ultimii ani atrăgând atenția criticii și a altor scriitori prin originalitatea temelor. Se încadrează firesc într-un filon prea puțin exploatat de alți prozatori români - trăirea mistică, devenirea spirituală, preocuparea de desăvârșire interioară.

Domnule Dumitru Manolache, sunteţi autorul a două romane interesante, „Nunţi înecate” şi „Sâmbăta mută”, primul având ca temă dezrădăcinarea ţăranului român în vremea comunismului, iar al doilea, devenirea spirituală prin asumare şi ispăşire a unui personaj bine definit. Ce temă aţi ales pentru cel de-al treilea roman, la care lucraţi acum?

Dumitru Manolache: Adevărat. Sunt fiu de țăran din Bărăgan, și lucrul acesta nu poate trece indiferent pe lângă mine. Satul copilăriei, locul acela magic în care s-au petrecut întâmplări, s-au născut amintiri și s-au zidit legende, spațiul în care nunta unui văr de-al meu, într-o primăvară cu salcâmi înfloriți din anii ‘80, părea a fi ultima dintr-un lung șir de nunți mitice gurbăneștene, cu slujba Cununiei săvârșită pe scena fostului cămin cultural, preschimbată în Altar, pentru că biserica fusese dinamitată de comuniști și zdrobită până în temelii de o echipă de deținuți, semna, la modul simbolic, dar fundamental pentru mine, moartea unei lumi. Apoi, întâlnirea pe digul barajului, ridicat în acei ani pentru a zăgădui apele Mostiștei, cu viața și moartea, ca o mască de teatru pusă pe chipul nașei părinților mei, o bătrână de aproape 90 de ani, adusă de un nepot cu o Dacie de la București în sat să moară în casa ei, cu sicriul legat cu sârmă deasupra mașinii, m-au cutremurat. Atunci, în inima mea a început să clincăne vechiul clopoțel al școlii din sat, furat, probabil, de un frate mai mic al tatălui meu, descoperit de mine printre cărțile lor vechi de școală, roase de șoareci, într-un coș, în podul grajdului bunicului Ion „Bacaliu”. Așa „s-a născut” cartea „Nunți înecate”. Ca o depoziție a unui martor, care eram eu, într-un proces imaginar, în care se judeca un timp ce lovea adânc și ilegitim în veșnicia satului din Bărăgan. Dacă „Nunți înecate” este în mare parte un roman autobiografic, cel de-al doilea, „Sâmbăta mută”, încearcă să convingă că ne putem naște din nou din tăcere, mai ales acum, în acest prezent rătăcit și uituc față de cer, gustând din dulceața asprimii drumului ascetic spre Dumnezeu. Pentru cel de-al treilea roman, la care lucrez, mi-am propus să conving că învierea omului nu se poate „naște” din frică, ci numai din moartea omului vechi. Și nici că un artist se poate „cocoța” pe cruce altfel decât după ce el însuși arde până la sâmbure crezând în Dumnezeu și în scrisul său. În rest, viața poate fi orice.

Începuturile dumneavoastră literare înseamnă poezie. Mai simţiţi nevoia să vă exprimaţi în versuri, metaforic, esenţializând stări şi emoţii?

Am început prin a scrie versuri, ca mai toți adolescenții. Perioada tinereții mele, poate nu vă vine să credeți, dar era atât de plină de poezie, încât era greu să nu te lași luat de val. Lucram pe vreme aceea la IPRS Băneasa, o întreprindere de elită a industriei românești, care avea un cenaclu literar, o trupă de teatru de amatori, „Scurtcircuit”, condusă de prietenul meu Viorel Patrichi. Eu am jucat ca actor vreo 12 ani în această trupă, alături de niște colegi foarte talentați, formidabili. Am avut un repertoriu deosebit („Moartea ultimului Golan”, „Cadoul”, „Proștii sub clar de lună”, „O noapte furtunoasă”, „Transmitem în direct”, „Cartea junglei”, „Dănilă Prepeleac”, „Hainele împăratului” etc.), am dat spectacole, am susținut recitaluri de poezie, nu numai pe scena întreprinderii, pe scenele unor cămine culturale din jurul Bucureștiului, prin parcuri, ci și la Teatrul Nottara, la Școala Populară de Artă, la Școala de ofițeri de la Băneasa, la Politehnica sau la ASE. Pe vremea aceea, cei mai mari artiști ai scenei românești erau foarte des oaspeții noștri. Actori precum Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Doru Octavian Dumitru și mulți alții susțineau spectacole la IPRS Băneasa alături de noi. Întreprinderea mai avea și o formație de muzică ușoară, o revistă literară, în care mi-au fost tipărite mai multe poezii. Un poem de-al meu a fost publicat și în Suplimentul Literar al „Scânteii Tineretului”. Apoi, prin anii ‘90, am publicat poezie în revista „Plai românesc” din Cernăuți. Sigur, poezia mă atrage la fel de tainic, la fel de mult ca în acei ani, citesc poezie, numai că acum sunt mai atras de proză. În esență, scrisul meu este preponderent metaforic și simbolistic. Adică tot un fel de poezie.

După 1989, l-aţi descoperit pe Sfântul Andrei, aţi mers pe urmele lui în Dobrogea şi v-aţi făcut o datorie de conştiinţă ca jurnalist din a cerceta izvoarele istorice, arheologice şi scripturistice, publicând o carte. Ce-i datoraţi Apostolului neamului nostru?

Prezentul meu continuu, ca fiu risipitor ajuns acasă înțelepțit, după un regretabil periplu rătăcitor. Tot ceea ce sunt astăzi, cu mine însumi, cu familia mea, cu scrisul meu, cu cuvintele și necuvintele mele, cu gândurile și inima mea. Întâlnirea cu Sfântul Apostol Andrei a fost pentru mine ca un scurtcircuit. Deodată, m-am descoperit gol și rușinat, cu viața dumicată în nimicuri, fără trecut, dar mai ales fără viitor. Dacă nu aș fi înțeles lucrul acesta atunci, acolo la Dervent, unde s-a petrecut „zdruncineala”, aș fi rămas doar un fiu risipitor, lipsit de bucuria de a primi pe umeri „haina cea dintâi”, „inelul pe mână şi încălţăminte în picioare”. Și nici nu aș fi gustat din „viţelul cel îngrăşat” și junghiat, „ca, mâncând, să ne veselim”. Aș fi rămas doar fiul cel „mort” al tatălui meu, neînviat, pierdut și neaflat.

De mai bine de şapte ani lucraţi în redacţia Ziarului Lumina, călătoriţi mult prin ţară, descoperiţi oameni curaţi, care altfel nu apar în presa noastră, oameni care fac lucruri importante pentru comunitatea lor. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest gen de a face presă după ce ani buni aţi lucrat ca jurnalist de investigaţii în alte redacţii?
Tot un fel de presă de investigații. De data aceasta, într-o realitate izgonită nedrept din prezentul nostru aiuritor, blamată și ignorată, împinsă la margine sau călcată în picioare, îndesată, să nu i se mai vadă chipul și nici să i se mai audă glasul din țărână. Această realitate pe care eu încerc să o scot la lumină, acești oameni curați, care fac lucruri importante în comunitățile lor, țin masca de oxigen la gura României profunde. României celei adevărate, care respiră doar datorită jertfei lor. A acestor necunoscuți, care duc pe umeri Biserica neamului, istoria și tradițiile lui ancestrale, cu o simplitate și o dăruire exemplare, căci ei lucrează cu veșnicia. Nu cu vremelnica, poleita, trecere prin viață.

În urma unui pelerinaj la Muntele Athos, aţi scris nişte scurte cugetări, iluminări de gând şi suflet, un fel de apoftegme, pe care le-aţi adunat într-o carte. De ce credeţi că aţi ales calea acestei scrieri lapidare şi concise în defavoarea unei naraţiuni?

Nu știu. Pur și simplu așa am simțit eu. Despre Muntele Athos s-au scris istorii, reportaje, s-au făcut filme, s-au scris poezii și multe altele. Eu am simțit nevoia să scriu despre ceva ce la un an după pelerinaj începuse să mă locuiască! Despre o stare în care lipseau întrebările, dar mă tot cercau răspunsurile. Cea mai mare minune pe care am trăit-o în Athos a fost faptul că am fost acceptat de Sfântul Munte. Chiar dacă îi trecusem pragul neprimenit pe de-a-ntregul la suflet, ca un țăran care intră în casa miresei înveșmântat în cămașa cu care tocmai ce se întoarce de la coasă. Și asta m-a făcut să fiu recunoscător față de gazda care, după un timp, cum spuneam, s-a mutat în inima mea. Și eu am simțit nevoia să scriu despre acest „schimb” de domiciliu. Ăsta este adevărul.

Aţi ales să trăiţi discret şi retras, nu mergeţi decât foarte rar la întâlniri literare, iar cu cititorii vă întâlniţi la fel de rar. Cu toate acestea, sunt convinsă că aveţi conştiinţa că sunteţi scriitor. Cum se manifestă ea?

M-am simțit mai întâi de toate jurnalist. O profesie care presupune, după părerea mea, o anume discreție și măsură. Eu trăiesc exclusiv de pe urma ei. De la o vreme, mi s-a adăugat la această identitate și aceea de scriitor. Nu știu cât de meritat sau numai pentru faptul că am scris câteva cărți. Nu știu nici cât de importante sunt și nici dacă întâlnirile literare ar putea adăuga ceva în plus scrisului meu. Sigur, mă bucur de fiecare contact cu lumea literară, cu confrații, mulți îmi sunt prieteni, pe alții îi cunosc din ceea ce publică, mai merg și la lansări, și mi-aș dori să fiu mai aproape de această lume, care este însă mult prea agitată, fracturată și orgolioasă, uneori egoistă și discriminatorie, să o înțeleg mai bine și să o frecventez. Mai sunt apoi obligațiile profesionale, cele față de familie, care mă țin într-o anume „ascultare”. Dar, dacă Dumnezeu va îngădui, va veni și timpul unei mai active prezențe literare din partea mea. Voi continua, însă, să fiu prezent în cetate, atât cât mă vor ține puterile, prin ceea ce scriu. Și, dacă tot se spune că sunt și scriitor, da, am conștiința unei nemăsurate bucurii și a unei tainice responsabilități.

Ce tip de lectură aveţi în această perioadă?

Pentru că lucrez la un roman complex și solicitant, cu personaje reale, vii, în ultimele luni am citit mii de pagini de istorie, de memorialistică, monografii, poezie, proză, critică literară, lucrări teologice ale unor părinți ortodocși, care mă ajută în luminarea temei cărții mele, mă inspiră și mă motivează să o termin. Permanent port în geantă o carte creștină și în gând... o metaforă!

Dacă ar trebui să păstraţi doar trei cărţi din biblioteca dumneavoastră, care ar fi acestea şi de ce?

Prea puține pentru câte mi-au marcat existența! Dar, dacă asta este „regula”, atunci: Biblia, pentru nesecatul ei izvor de viață, „Citadela” a lui Antoine de Saint-Exupéry, pentru profunzimea ideilor și frumusețea exprimării lor, și „Poesii” de Mihai Eminescu. Fără nici un fel de comentariu. Aș pune la loc sigur, pentru un alt interviu, și „Andrei, apostolul lupilor”, a subsemnatului, pentru că fără Sfântul Andrei eu, astăzi, nu aș fi ajuns să fiu pomenit și prin reviste literare!

De la investigații la revelații

Dumitru Manolache s-a născut la 25 aprilie 1955, în satul Gurbăneşti, judeţul Călăraşi.

A debutat în presa centrală în 1980, la cotidianul Scânteia Tineretului. După 1990, a scris la Tineretul Liber, România Liberă, Adevărul, Curentul, Evenimentul Zilei, Gardianul, ca jurnalist de investigaţii, şi a condus în repetate rânduri departamentele de anchete şi reportaj ale unora dintre ele. Între 1994 şi 1997, a fost redactor-şef al revistei de lux Bucureşti Match. A colaborat la Observatorul de Toronto, Plai românesc din Cernăuţi, Contemporanul, Rost, Apollon, Misiunea şi la alte reviste şi publicaţii din ţară. Din 2010 este redactor la cotidianul Ziarul Lumina al Patriarhiei Române. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Este autor a mai multe volume: Dervent, o poartă a creştinismului românesc; La porţile luminii - Miracolele de la Dervent; Andrei, apostolul lupilor (două ediţii); Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos; Lupii mielului. Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc; Protocol de gradul 0 (teatru-comedie); Tezaurul de la Sinaia - legendă sau adevăr ocultat?; Nunţi înecate (roman, două ediții); Locuit de Athos; Lumea din cuvinte; Sâmbăta mută (roman),șicoautor al volumelor: Dialoguri ortodoxe la început de mileniu - 30 de interviuri cu ierarhi, Pelerin în Bucureşti (trei ediții)și Dă sânge și ia duh.

Pentru activitatea jurnalistică şi cultural-literară a fost răsplătit cu premii, diplome de excelenţă, medalii, distincţii etc. din partea unor organizaţii civice, fundaţii, asociaţii culturale, sindicate, a Bisericii Ortodoxe Române, a Cenaclului literar al cotidianului Observatorul de Toronto etc. În anul 1999, a primit Medalia Vaticanului pentru modul profesionist în care a relatat vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 2000 Premiul I Rhone Pulenc, acordat de Republica Franceză pentru presă de mediu, în 2010 a fost răsplătit cu Trofeul Apollon pentru Literatură, Artă şi Cultură al Societăţii Culturale „Apollon”, al cărei membru este, iar în 2015 a primit din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel Diploma omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur”, în semn de prețuire și recunoștință pentru merite deosebite în păstrarea dreptei credințe și promovarea culturii creștine. În 2016, a primit Premiul „Corneliu Ostahie” al Editurii Detectiv literar pentru romanul „Sâmbăta mută”.

Este căsătorit din 1981, are doi copii și este bunic.