Perspective: Marin Sorescu sau vocația identității românești

Conceptul pe care‑l lansa Alfred de Musset, în 1836, în cartea sa Mărturisirile unui copil al veacului, care a făcut vogă - „răul veacului”, este de o actualitate stresantă. Fiecare veac îşi are bolile sale, circumscrise unei realităţi sufleteşti, unui context social şi politic: sfârşitul de secol şi început de mileniu este dominat de o boală mai subtilă: dezagregarea omului (biologică, psihică şi politică), „pierderea identităţii, senzaţia dezrădăcinării fiinţei umane din realitate” (Dan Zamfirescu). Din acest motiv, spiritele pătrunzătoare ale acestui secol abordează tema căutării de identitate, fiind vorba „nu doar de un individ fără memorie, ci de o fiinţă fără rădăcini (Serge Koster), de sărăcirea sufletească a fiinţei umane şi, implicit, de recuperarea tradiţiei şi identităţii spirituale naţionale întru atingerea Binelui universal.

Sau altfel spus (Dan Zamfirescu): „Dezrădăcinarea omului de el însuşi, din acel pământ, mai sărac sau mai bogat, în care stă cu rădăcinile delicata plantă a personalităţii umane, şi care este suma amintirilor acumulate, a experienţelor dobândite, a ideilor agonisite sau dăruite de mediul social, se defineşte deci, tot mai pregnant, ca un fenomen caracteristic epocii noastre” (Accente şi profiluri, Cartea românească, 1983, p. 186).

Datorită unui context geopolitic mai puţin favorabil, dar şi structurii sale genetice, românii au dovedit o vocaţie a afirmării sau (în anumite condiţii) a redobândirii identităţii lor etnice. Când vremurile erau bolnave de încrâncenare („E un secol de‑a binelea bolnav? Că‑s bolnav şi eu, nu mă mir” - scria G. Bacovia în 1904) au apărut personalităţi generatoare de identitate, menite să afirme ofensiv identitatea românească în numele tuturor.

Spaţiul nostru carpato‑ponto‑danubian a dat naştere unor oameni care au restaurat, în momente de criză, identitatea românească în istorie şi în cultură, în ţară şi universalitate. Spaţiul acesta mioritic ni l‑a dat pe Marin Sorescu, „Vărul lui Shakespeare” şi a crestat - cum zicea Tudor Arghezi - o aşchie dintr‑o creangă de răboj, făcându‑şi din ea un băţ de credinţă.

Plecând din Bulzeştii Doljului, văzând, la vârsta copilăriei, Craiova din car, Marin Sorescu nu s‑a oprit aici. A vrut să colinde lumea şi a colindat‑o. Dar nu oricum. Încărcat cu idei din cea mai nobilă viţă românească, cu cărţi care ar prinde bine oricărei literaturi de pe mapamond, Marin Sorescu a lăsat, pe unde a trecut, o imagine despre o ţară, acolo, undeva, fixată de‑a pururi în timp şi spaţiu, un punct pe harta lumii numit România.

A colindat lumea - cu el, şi opera sa - şi pe unde a trecut a luat premii. Numeroase. Binemeritate. Nu pentru el, ci pentru ţara sa. Identitatea oltenească s‑a manifestat prin Marin Sorescu ca o chintesenţă a celei româneşti.

Omul acestei revolte spirituale, al acestei „sinteze în atac”, Marin Sorescu, a adus o contribuţie fundamentală în direcţia dobândirii unei trepte noi în universalitate a culturii române.

Personalitate marcantă a literaturii române, Marin Sorescu a reuşit, deopotrivă, în poezie şi în teatru, în proză şi publicistică, în eseistică şi critică literară, în literatura pentru copii şi teatru, mai nou şi în pictură; este capabil să se exprime cu dezinvoltură în toate genurile practicate, entuziasmând sau contrariind (pe cei nechemaţi). Şi tot cu dezinvoltură trece de la mitologie la realismul frust, de la îndoială la disperare, de la sarcasm la umorul negru, de la parodie la meditaţia gravă, tălmăcind timpul în metafore. În creaţii răzbate adânca durere românească, dar şi încrederea în drumul ce duce la lumină: „Răzbim noi la lumină”, zice un personaj din teatrul său.

Marin Sorescu este universal tocmai pentru că este naţional; dovadă difuzarea internaţională a creaţiei sale. Într‑o lapidară dedicaţie, Alain Bosquet scria: „Pentru dvs., dragul meu Marin Sorescu, care sunteţi unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, cu toată admiraţia şi afecţiunea”.

Dedicaţia nu este de circumstanţă, ci un certificat de garanţie, un paşaport de liberă trecere a poeziei româneşti contemporane în spaţiul vast al literaturii universale. Incluzându‑l în antologia O sută din cele mai frumoase poezii (Paris, 1974), alături de Lucreţiu, Virgiliu, Michelangelo, Shakespeare, Goethe, Byron, Shelley, Hugo, Musset, Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Nietzsche, Rimbaud, Rilke, Esenin, Brecht, Garcia, Lorca, pe conaţionalul nostru, scriitorul francez face şi un act justiţiar, de repunere în drepturi a unui autor, a cărui creaţie are o valoare indubitabilă, dar şi a unei literaturi prea puţin cunoscută în străinătate.

Marin Sorescu a câştigat un lucru esenţial pentru identitatea noastră: intrarea poeziei române, în secolul XX, la paritate cu poezia vremii din toate marile culturi europene, revenindu‑i şi gloria de a aşeza cultura română în demnitatea ei inovatoare pe tărâmul poeziei şi teatrului. Nu fără temei, Laurenţiu Ulici prevedea, pentru anul 2000, că Premiul Nobel pentru literatură va fi înmânat Poetului nostru; a fost foarte aproape de acest premiu, în 1992, fiind propus de Academia Română, dar confraţii săi scriitori l‑au reclamat la Comitetul Nobel.

Spiritul său oltenesc, asumându‑şi destinul întregii românimi, face din el o coloană infinită aşezată în centrul speranţelor lumii de mâine.

În fond,

Marin Sorescu n‑a existat.

A existat doar un Om.

Un poet

La început singur printre poeţi,

Un dramaturg, un eseist,

Un prozator, un traducător,

Un pictor,

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

 Li s‑a spus simplu:

Marin Sorescu.

Creaţia soresciană a dovedit că literatura română nu vine la ospăţul marilor literaturi ca o rudă săracă, ci îşi are locul ei binemeritat.