Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Pictez în cuvinte și scriu în culori”

„Pictez în cuvinte și scriu în culori”

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Daniela Șontică - 22 Sep, 2021

La malul Mării Negre, în Mangalia, locuieşte pictoriţa şi scriitoarea Luiza Cala. Din generozitate şi iubire de frumos, adună împreună alţi creatori, organizând seri culturale, lansări de carte, vernisaje de pictură, tabere de creaţie. Dar, mai ales, creează. A publicat nouă cărţi de poezie, proză şi publicistică, a arătat lumii tablourile sale în câteva zeci de expoziţii personale în ţară şi străinătate.

Dragă Luiza Cala, inspiraţia creatoare te poartă prin sferele artei plastice şi ale cuvântului scris. Cine te-a inflenţat în devenirea ta artistică?

Creatorul a fost extrem de generos cu lumea noastră. Suntem încon­jurați de modele și maeștri, inspi­rația țâșnește de peste tot, ai nevoie doar de un dram de atenție. Eu eram într-o veșnică uimire, acumulam frumosul, îl stocam în sufletul meu până când nu a mai încăput și s-a revărsat în cuvânt, în culoare. În tinerețe am scris multă poezie, dar proza îmi este casă primitoare. Mai târziu mi-am făcut profesie din pictură. Cred că pictez în cuvinte și scriu în culori. Sunt acasă în ambele fracțiuni ale frumosului care mi-a fost îngăduit. Tot ceea ce mă înconjoară se alchimizează în sufletul meu și îmi lasă firul Ariadnei în creație. Universul a fost marele și cel dintâi maestru al meu. Apoi am avut bucuria de a cunoaște mulți oameni minunați, oameni care au așternut la porțile cunoașterii mele multe bogății, oameni cărora le sunt recunoscătoare. Totdeauna o voință supremă mi-a adus în cale omul de care aveam nevoie. Port cu mândrie urme luminoase ale trecerii lor prin devenirea mea. 

Ai avut privilegiul să-l cunoşti şi să fii prietenă cu regretatul Sabin Bălaşa. Ce ne poţi povesti despre această prietenie, despre schimbul de idei legate de creaţie, despre viziunea lui cu privire la viaţă, în general? Ce ai avut de învăţat de la el?

Sabin, prietenul meu cu mâini de extraterestru, cu suflet generos, prietenul pe care l-au calomniat postum cei care nu l-au putut ajunge. Oricum ar fi râs de elogii funebre nesincere. Ca orice om inteligent, avea și un simț al umorului dezvoltat. Eu cred că nu trebuie să pretindem artiștilor, de orice fel, să nu onoreze comenzile care vin din politic. Artiștii au aceleași facturi de plătit ca toți ceilalți. Este greșit să suprapunem omul peste opera sa, oricum.

Sabin mi-a dat încredere în mine, m-a învățat lucruri pe care nimeni nu mi le-ar fi spus. Totul cu mare sinceritate și generozitate. Îmi este dor să-l aud recitând, povestind, sfătuindu-mă. Sunt seri în care mai vorbim pe marginea unei amintiri, într-un gând… Am filmulețe cu el. Îmi tot propun să fac ordine în amintirile pe care le am de la oamenii speciali care mi-au traversat viața, dar nu găsesc starea, timpul. Autografe, desene, filmulețe, toate așteaptă toate să le dăruiesc iubitorilor de frumos. Dar, vorba lui Sabin: „Tu poți face ce fac ei, ei nu pot face ce faci tu!” Așa mă certa atunci când mă risipeam în diverse activități și nu aveam timp să lucrez. Poate că se va găsi un arhivar, dacă nu le vor arunca, neștiind ce comori sunt peste tot, atunci… 

Traversăm încă o perioadă grea, plină de schimbări provocate de pandemie. Fenomenul te-a preocupat, astfel încât, ai călcat şi pe teritoriul jurnalismului prin publicarea unei cărţi de interviuri pe tema pandemiei. Ce au relevat răspunsurile interlocutorilor tăi? Eşti mulţumită de tabloul general care rezultă în urma acestui demers publicistic?

Am știut mereu că frumosul este salvator în orice situație. Societatea se împărțise dureros. În ambele părți se adunase multă patimă. Echilibristica între tabere era obositoare și mulți au ales izolarea totală. Pentru creatori salvarea în izolare a fost chiar arta în care se exprimau. Comportamentul uman se modifică în circumstanțe extreme. Sensibilitatea creatorilor era excedată și excedarea trebuia să lase urme în arta lor. Aceste urme le căutam. Arta le-a generat forță interioară protectoare, tămăduitoare. Arta le-a salvat sufletul, căci în plan material erau tot mai năpăstuiți. Iată de ce m-am adresat câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă. Deși nu-mi place acest gând, este evident că a început schimbarea lumii noastre. Răspunsurile mi-au confirmat că ne putem salva doar prin credință, frumos, știință. Sper să revenim la viața pe care o știam! 

Pentru tine este foarte important să comunici cu oameni care au aceleaşi preocupări ca şi tine: pictori, scriitori, muzicieni, jurnalişti etc. Cum s-au născut Serile Cala-tiene, acele întâlniri culturale găzduite în galeria ta artistică de la malul Mării Negre?

Dumnezeu mi-a dăruit abilitatea de a atrage oameni frumoşi, cu interioare bogate, oameni de la care poți învăța. Nu mi-a plăcut să mă bucur singură și, de câte ori puteam, invitam prieteni acasă ca să-i cunoască și ei. Când mi-am construit galeria-atelier, în 2003 am definitivat-o, am avut spațiul necesar pentru a invita mai multe persoane, uneori chiar 30. Atunci au început Serile Cala-tiene. Am avut în galerie evenimente cu artiști renumiți, scriitori, poeți, pictori, speak-eri inspi­ra­­ționali români și internaționali, concerte de nai, orgă, chitară, ­saxofon... 

Cum ţi se par românii la aproape 32 de ani de la căderea comunismului în ceea ce priveşte dorinţa de a cumpăra artă?

În comunism erau câteva profesii care colecționau artă: doctorii, profesorii şi avocații. Azi, deși veniturile lor au crescut, aceștia nu mai cumpără artă, decât rareori. Acum sunt tentații multe, de la poșete de lux la vacanțe peste hotare, astfel încât nu mai rămân fonduri și pentru leacuri de inimă, pentru artă.

Lucrări de artă cumpără câțiva dintre noii bogați. Ei cumpără în general din „clasicismul” românesc, în licitații. Când ajung în atelier doresc totul foarte ieftin. Uneori este jenantă negocierea. Este trist! Am văzut interioare de oameni cu posibilități care expun lucrări jalnice. Bizareria este aceea că eu nu am cumpărători în orașul meu. Am lucrări peste tot în lume, nu am aici. 

Ce soluţie vezi pentru dezinteresul general faţă de difuzarea cărţilor de poezie?

Poezia nu este pentru oricine, așa cum ingineria nu este pentru oricine! Nu trebuie să ne supărăm și nici să pretindem tuturor să vibreze la stihurile noastre. Dacă poți asculta lejer muzică, poți privi un tablou, pentru poezie ai nevoie de traducător de simțiri. Poezia nu se oferă lejer, trebuie să o curtezi o lungă perioadă ca să reușești să înțelegi tumultul din sufletul poetului, să-l lași să te cuprindă în ritm, în rimă, în metaforă, în vraja ei. Odată ajuns acolo, vei cunoaște adevărata fericire. Lecturile prin şcoli şi licee ar fi o încercare de a crește interesul pentru poezie. În rest, să fim poezie! Suntem într-o sublimă poezie pe care tot încercăm să o maculăm. Poezia va exista atâta timp cât noi suntem zămisliți după chipul și asemănarea Sa.