Poetul cântăreţ de strană

Cristian Boroș, „Poeziile unui cântăreț de strană” - iată o carte foarte specială (Editura Eugraf, Bucureşti, 2021), care oferă, cu mijloace ale poeziei lirice, câteva descifrări ale unor coduri din lumea vieţii ecleziastice, din fericire însoţite de un glosar. Substanţa este eminamente spirituală, ţine de ritmuri străvechi ale expresiei neapărat cantabile în interiorul templului, este din aria rugăciunii către divinitate: „ritm, suflare şi cuvânt/ şi melismatică pace,/ rugăciunii scump veşmânt/ şi leac scăderilor noastre eşti deplin,/ dumnezeiască psalmodiere,/ dân­du-ne vindecătoarea ta mângâiere/ […]” [melismă - ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; coloratură]. Ritmul este regula strictă, cum, de altfel, este în orice întreprindere poeticească, fiind el reproducerea vibraţiei divine a universului, sursă esenţială a emoţiei profunde.

Cristian Boroş reuşeşte pe deplin să ne „subjuge” sufletul, să ne cucerească, ştiind să folosească harul cu care este înzestrat spre încântarea cititorului. Lectura se face obligatoriu, vrând-nevrând, prin intermediul unor metafore sonore ce ţin de gramatica neumelor psaltice, de ritmurile curgătoare care, mie, îmi amintesc de cântările imnice vechi siriace: „ştii, Doamne, că atunci când cânt/ pe limbă simt tălpi ca de picioare/ cu riduri aspre şi adânci/ ale cuvintelor pe care/ doar le rostesc şi nu le cânt/ şi nu le-mbrac pe fiecare/ într-o cămaşă ca de in,/ dar purpurie la culoare/ ce se desface fără pliu/ din locul de unde răsare/ întrepătrunsă de cuvânt/ iubire-ascuns în mirare/ că-n mine mi se ţese-un cânt?” Semnificativă este iniţiativa de a ne oferi, în deschiderea cărţii, scurte poeme cu acrostih, de fapt mici rugăciuni- metafore de rostit dintr-o răsuflare: „pune, Doamne,/ sufletului meu/ aripi să cânte în zbor -/ la Tine un cânt să ajungă,/ tot să Ţi se închine un dor...” (Psalt/ acrostih psalt); „toarnă, Doamne,/ roua binecuvântării Tale/ odei acesteia/ pe care înlăuntrul sufletului meu/ alcătu­ind-o/ rugăciune voiesc să Ţi-o cânt...” (Tropar/ acrostih tropar).

Referinţele specifice cântării în strană trimite spre o simbolistică cvasisecretă, poemul În cvintă, este un exemplu - „ajută neputinţei mele de-a fi,/ de a-Ţi cânta/ strânge-mă spre Tine iarăşi/ în cvintă cu milostivirea Ta!” -, elementele de stil şi limbaj în abordarea tematicii religioase, cu deosebire cel cromatic- serial, fiind, poate, o evocare a unui simbol precreştin legat de venerarea naturii, o trimitere spre acel simbol al echilibrului şi armoniei, al omului, dragostei de viaţă care este pentagrama. Sau este o referire la Hamsa, amuleta antică ce simbolizează Mâna lui Dumnezeu, semn protector, care-i aduce purtătorului fericire, noroc şi sănătate? Mai degrabă aici am fi aproape de sensul poemului- rugăciune... Misterul posibilelor interpretări ale poeziei lui Cristian Boroş persistă continuu, nu ne este oferit nimic pe tavă, aparenta simplitate a expresiei este doar coaja unui fruct ce ascunde înlăuntru arome spirituale epustuflante. O secţiune este dedicată celor opt glasuri, adică modurilor de cântare specifice Bisericii Ortodoxe de Răsărit, corespunzătoare scărilor modale. Poemele acestea sunt oarecum încifrate, lectura lor necesitând utilizarea glosarului de la finalul cărţii şi nu numai, chiar accesarea unor texte biblice semnificative. Gând însoţitor de anixandare (glasul al optulea), - „[…] pe scară/ din melos rugii haină// unindu-i la octavă/ pe toţi cei ce se roagă// sărbătoresc, în taină/ cu inima întreagă// slăvind pe Domnul slavei/ solemn în ceas de seară...” -, spre exemplu, trimite la ultimele versete ale Psalmului 103: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;/ Dar întorcându-Ți Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce./ Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului./ Fie slava Domnului în veac! Veseli­Se-va Domnul de lucrurile Sale./ Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă./ Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi./ Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul./ Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”, care se cântă la anumite sărbători, pentru a se da o mai mare solemnitate slujbei. Finalul este, desigur, un poem numit Amin, o rugăciune de slavă a divinităţii: „cred, Doamne, şi Ţie mă închin”, o împlinire a mulţumirii pentru harul dăruit poetului spre a-l îmbogăţi pe acela care citeşte şi înţelege. O carte de păstrat pe noptieră, spre a fi aproape de nevoile spirituale ale fiecărui creştin.