Poezia ca stare pură, revelație a esențelor

Poezia și rugăciunea par sinonime pentru poetul Eugen Barz, ale cărui stări și trăiri, transpuse liric în Fântâna lui Iacob (Editura Doxologia, Iași, 2020), se regăsesc în starea pură a rugăciunii (Rugăciune, Rugăciune I, Rugăciune II, Rugăciuni la urgență, Metanie), anticipată de mottoul din Psalmul 5, 1: „Graiurile mele ascultă-le, Doamne,/ Înțelege strigarea mea!”, starea pură a comuniunii cu Dumnezeu din care se naște, după Abatele H. Bremond, poezia pură. Poezia devine, astfel, o formă de rugăciune, o formă de extaz, trăit dincolo de raţiune şi de contingent, o modalitate de accedere la esenţe. Iar esenţele sunt urmele lăsate de Dumnezeu în lume, o dovadă că Dumnezeu nu a murit, infirmând teza marilor apologeţi ai singurătăţii, începând cu Nietzsche.

Strigarea lui Eugen Barz este poezia sa, revelație la care accede prin starea de grație, sugerată în motto, reluată în sunet propriu: „Așezându-mi/ genunchii/ la rugăciune,/ Dumnezeu/ mi-a zâmbit/ subțire/ ca o vioară”. În această respirare - confesiune și spovedanie totodată, se revelează starea și aspirația poetului ca tânjire și dor al dumnezeirii, ca aflare a armoniei, ca împăcare a contradicțiilor interioare. Ruga poetului relevă dorința de armonizare cu firea - creație a lui Dumnezeu. „Cu privirea noastră, naștem îngeri”, se adresează poetul, în ipostază paternă, fiului său, în Dor, lăsând să se înțeleagă că suntem răspunzători de lumea pe care o creăm prin gândurile, prin dorințele, prin atitudinea noastră. Prin rugăciune, care orientează ascensional privirea, omul primește ca pe un dar harul de a crea el însuși, parte în consubstanțialitatea universală.

Metafora din titlu, Fântâna lui Iacob, centrată pe dublul simbolism - al fântânii și al lui Iacob, personajul biblic, conține, in nuce, matricea ideatică a conținuturilor care alcătuiesc imaginarul poetului Eugen Barz. Iacob, al cărui nume inițial însemna călcâi, aluzie la nașterea evocată în Vechiul Testament, tradiție potrivit căreia l-ar fi ținut de călcâi pe fratele său geamăn, Esau, uzurpându-i, ast­fel, dreptul de prim născut, va deveni, în urma unei viziuni și a luptei cu îngerul, Israel, „Cel care se luptă cu Dumnezeu”. Visul simbolic care-i revelează scara la cer traduce simbolismul relației dintre cer și pământ, iar lupta cu îngerul, cu contra­dicțiile interioare, luptă din care iese învingător asupra lui însuși, capătă valoare general-umană, răsfrângându-se asupra tuturor oamenilor care au propria luptă cu îngerul sau cu demonii interiori, căpătând, astfel, binecuvântarea divină.

Și poetul este un Iacob, având vulnerabi­litățile sale pe care le depășește, căpătând dreptul de a întemeia propria țară, universul lui imaginar. În centrul acestuia poate sta fântâna, simbol al vieții, al cunoașterii, într-un permanent schimb de taine, între cer și pământ. Scara pe care, în viziunea lui Iacob, urcă și coboară îngerii este scara pe care urcă gândurile poetului, în aspirația spre grația materializării prin cuvânt. Toposul fântânii lui Iacob creează atmosfera de sacralitate a acestei poezii în care Eugen Barz este, deopotrivă, poet și preot. O altă situare în mit, într-un spațiu și timp mitizate, sugerat prin acele „drumuri tainice”, multiplicate, „între inimi și țara promisă”, aflăm în poezia Prin Marea Roșie. Poetul vorbește în „numele urcu­șului”, al ascensiunii în spirit, al aspirației spre cer, înțelegând, în Fiul cel Bun, în Mariei, că Iisus este Fiul cel Bun care a fost dăruit nouă pentru „călătoria în viețile noastre”. Profanul e salvat mereu, proiectat în lumina epifaniilor, sacralizând creația.

A scrie, a transpune în liric gânduri și sentimente, trăiri este echivalentul unui act sacerdotal, implicând sinceritatea absolută a spovedaniei. Poezia este o scară la cer, o fântână de apă vie, dăruită, prin cuvântul viu, oamenilor, iar poetul este un nou Iacob care constru­iește, prin creația sa, o fântână/poezie pentru a dărui, pentru a pune la dispoziția oamenilor cuvântul viu, care revelează. Așa se produce metamorfoza: „Fără memorie,/ burțile morilor/ se umflă/ în lucernă./ Șarpele de aramă/ s-a înălțat/ lângă fântâna lui Iacob,/ crucea lui Hristos/ odrăslește/ pe umerii/ mei.” Imaginile din acest desen metafizic se încarcă simbolic: „burțile norilor”, câmpul de lucernă, șarpele, fântâna (motiv și laitmotiv), crucea lui Hristos. Slăbiciunile omului, conștientizate dramatic, se confruntă cu iubirea necondițio­nată a lui Dumnezeu. Recunoscându-și slăbiciunile, omul își recunoaște limitele, dramă existențială dubitativă, în plan gnoseologic, reală, în plan ontologic: „Dacă te-aș fi cuprins/ mai demult/ rugăciune,/ n-ar mai fi sângerat/ atâția nori/ peste frunzele ochilor tăi./ Am fi fost/ complementari/ cu luna/ sau cu soarele/ dar nu atât de singuri.” Viața este o corrida în care omul trebuie să înfrunte taurul nără­vaș, așadar, obstacolele din exterior, dar, mai ales, pe cele din interior, din sine. În această confruntare, există poarta, care dă șansa deschiderii/trecerii; există, însă, și zidul care limitează, care pune obstacole (Chemare, Lepros, Semnele nebuniei, Sâmburele delirului, Zidul plângerii).

Dominantă este tema creației ca revelație a misterului universal, efect al revelării transcendenței în relația cu Dumnezeu care binecuvântează creația, inclusiv creația omului: Creație, Reconversie, Exorcism, Nebunie. Cele mai multe valorifică momente biblice: Fuga în Egipt, La cântatul cocoșilor, Ucenicie, Așternutul șarpelui, Zidul plângerii. Semnificativ este simbolismul ușii/porții, asociat deschiderii, cu sugestia șansei de a păși în teritorii necunoscute, fizic și spiritual (Ca o poartă), sau a trecerii dintr-un spațiu și timp fizic într-un alt spațiu - tărâmul celălalt, din viață în moarte și invers. Poetul se racordează mereu arhetipurilor biblice, unind și topind dimensiunea reală a timpului obiectiv într-una subiectivă, mitică (Rătăcire, Rătăcire I, Rătăcire II, Ispita, Ezitare, Sâmbăta mohorârii). Devenirea eului are loc în spiritualitatea dimensiunilor mitului (Devenire).

Sub semnul binecuvântării divine, poetul își poate clarifica sensul vieții și semnele prin care acesta se revelează. Starea de grație rămâne rugăciunea, binecuvântare, asociată inspirației: „Mereu am știut/ că degetele dreptei mele/ au fost făcute/ în zi de sărbătoare,/ cu ele fac și desfac/ semne de binecuvântare,/ pe care le înmulțesc./ Cu ele înalț jertfe/ care coboară între voi/ împărțind bucurii,/ cu ele ridic potirul/ să luați veșnicia./ Când le împreunez la rugăciune,/ îmbracă nume de sfinți/ știuți și neștiuți,/ să ne transformăm/ în nuntași veșnici/ lângă bucatele Martei,/ fii ai Mariei/ născuți din speranță.”

În imaginarul poetic al lui Eugen Barz, ca un ax al lumii sale, se află arborele sacru, Pomul, „felinar aprins”, care se înalță punând aură chiar unui spațiu desacralizat, precum spitalul, spațiu alienant, metaforă a lumii ca paradis în destrămare.

Din zbucium traversat de friguri, din cădere, convins că Dumnezeu ține mereu ușa deschisă, Eugen Barz accede la taină: „Cunosc o pasăre/ care își cântă zborul/ altfel/ în fiecare cuib,/ în fiecare lume,/ numai în propria/ durere,/ nu.” Este aceasta taina creației, care înseamnă permanent metamorfoză, trangresând limita pentru a accede la transcendență.