Poezia - calea spre Lumina dintâi

Între cuvânt și tăcere se află o fantă în care se întâlnesc intuiția cu inefabilul și imponderabilele cu așteptările, aurorele lor. Acolo, în acel blanc, accede poetul pentru a concretiza în metaforă gândul care-i conține visul de creație, viziunile.

Tăcerea este laitmotivul obsedant pe care Dorina Stoica îl aduce în prim-planul noului volum de poezie, Tăceri sihastre  (Editura Mu­șa­tinia, 2025), conotându-l, pentru a-l augmen­ta, cu epitetul singurătății absolute, a ascezei, a sihăstriei.

Înainte de a-și invita cititorul în teritoriul imaginarului său, poeta ține să-și precizeze, eseistic, opinia despre poezie, despre modul în care o integrează în propria viață, despre sentimentul pe care-l are în această privință, admițând că „poezia mângâie și vindecă”,  are, așadar, rol cathartic. În plus, există dimensiunea sacrului, a căutării divinului, a dialogului cu Dumnezeu. Este aceasta poezia care-i reflectă experiența, „de cele mai multe ori laică”, bazată pe revelație, care, însă, apare ca „rezultatul practicării credinței și a legăturii euharistice cu biserica ortodoxă”.

Fără a fi mistică, această poezie dă expresie unor sentimente personale, profund omenești, în care ființa se străduiește să se vadă și să se înțeleagă, să se clarifice în relația metafizică, inefabilă, cu Divinitatea. Punctul de plecare pare a fi versetul inițial al Genezei: „La început a fost Cuvântul”. La aceste cuvânt aspiră poeta să ajungă pentru a-i palpa/intui toate sensurile, pentru a-i detecta armoniile, dar și pentru a afla echilibrul dintre cuvânt și tăcere. Poate, de aceea, poarta de intrare în imaginarul poetic, conceput ca un diptic, prima filă conținând poeme reunite sub titlul omonim Tăceri sihastre, cea de-a doua, Darul poeziei, are pe firmament un gând legat de rostul tăcerii. 

„Eu tac”, spune poeta, „Sunt omul cu fruntea lipită  de cer,/ dar cu tălpile în țărână./ Scriu ca să știe lumea că și în colbul lumii/ poate încolți o stea, dacă găsește tăcerea potrivită”, conștientă că tăcerile o cuprind în aceeași măsură în care ea însăși le îmbrățișează. În această stare a imponderabilității gândului, vine revelația sub forma inspirației, ducând-o spre „izvorul cuvintelor”, pentru a descoperi, în semnele lumii, „visele ascunse” în sihăstria propriilor singurătăți.

Există, în această poezie, o stare de venerație pe care poeta o presimte și o exprimă în relația metafizică a eului cu virtualitățile latente ale cuvântului (Sărut mâna cuvântului, Mâna ce se face psalm), simultan cu interogațiile exis­tențiale - Ce va rămâne?, ce conțin, intratextual, credința în rostul lumii create de Dumnezeu, în eternitatea acestei împărății. Deși acceptă cenușa cuvintelor, arderea, combustia, semn al unei supreme interiorizări, poeta se situează între „gând și tăcere”, în spațiul infinitezimal, acolo unde scrisul - harul ei, arde, „flacără vie”. Lumea, cu neajunsurile ei, poate fi, prin urmare, înfruntată prin spirit/spiritualitate, care poartă duhul lui Dumnezeu: „Din cenușa cuvintelor se ridică duhul blând, cald,/ viu ca o suflare din Dumnezeul ce așteaptă/ să fie rostit cu inima curată, în psalmi și poezii”.

Lumina străbate și răzbate peste tot, pretutindeni, îndoiala nu există, ar fi o ofensă adusă sacralității. Omul locuiește într-o rază de lumină, și poate, astfel, să fie el însuși o lumină și să lumineze, la rându-i. O lumină este și poezia, cu darurile ei, cu sentimentul că, prin intermediul ei, are loc dialogul revelatoriu, taină despre care Dorina Stoica scrie în Darul poeziei: „Când versul meu curat din suflet izvora,/ era un fel de taină, și parcă mi-l dicta/ din cer un înger născut din lumina pură/pe care ochiul omenesc nu o putea vedea”.

Lumea este supusă trecerii, timpul curge ca un râu etern, impregnându-și undele în ființa omului, amprentându-l. Om și cruce este o imagine christică prin sugestia arhetipală a omului care, călător în această viață, își caută mântuirea, purtându-și, odată cu destinul, crucea. Rugăciunea, Rugăciune de mulțumire, este modalitatea prin care Dorina Stoica urcă treptele credinței și ale existenței: „Fiecare va ajunge pe treapta/pe care s-a nevoit s-o urce”, încredințată că întâlnirea cu Lumina este izbăvitoare. Poezia este calea ei, pe care merge urmând ecourile pe care le șoptesc cuvintele și tăcerile.