Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Poezia - fereastră deschisă către lume

Poezia - fereastră deschisă către lume

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Ana Dobre - 22 Sep, 2021

Poezia este modul Adei Sofineti de a dialoga cu sine, de a deschide ferestre spre lume, către cei­lalți. În volumul În inima ferestrei (In the heart of the window. În inima ferestrei, ediție trilingvă - engleză, greacă, română - Editura Omonia, București, 2021), Ada Sofineti își alege cuvintele, culorile, metaforele pentru a desena propriul spectacol poetic. Desenele ei lirice au precizie, candoare, sunt incizii grațioase pe/în trupul realului și al cuvântului: „Mâinile nopții/ Au început/ Să lucreze încă de cu seară/ La o lună proaspătă/ De dantelă”. În inima, în mijlocul, așadar, permanent într-o interioritate profundă, poeta percepe/ atinge cicatricile absenței, inefabile și imponderabile, acute, însă trece dincolo de ele în întrezăriri revelatorii, care produc desprinderea din haosul hârtiei albe, înlesnind creația: „În mijlocul cuvântului/ Creionul s-a frânt./ Am luat alt creion./ În mijlocul cuvântului/ S-a rupt în două. (...)// În timp ce curățam cu grijă/ Coala de hârtie/ De rămășițele creionului/ Pierdut,/ Am zărit chipul unei femei/ Privindu-mă intens/ Din apele hârtiei;/ Ochii ei în formă de migdale/ Conturați puternic de cărbunele creionului/ Pătrunzându-mi sufletul”. Poeta este, deopotrivă, Pygmalion și Galateea.

Însuflețirea cuvântului prin metafora revelatoare are loc în lumina binefăcătoare care însoțește deschiderea concentrică a ferestrelor. Trupul însuși are ferestrele lui: „Există o fereastră mică/ Într-un colț din inima mea”. Gestul deschiderii ferestrei spre lume este gestul deschiderii sufletului, al predispoziției/aspirației spre armonie și armonizare. Orientat în afară, spre lume, sau întors înă­untru, în sine („Uneori o pot deschide/ Și îmi pot vedea copilăria; (...)// Pot deschide această fereastră/ Ori de câte ori am nevoie;/ Uneori, ea se deschide de la sine/ În visele mele”), acest gest este definitoriu pentru situarea în lume a eului, în realul și virtualul exis­tenței: „...Trebuie să rămân în această parte/ În prezent,/ Să deschid ferestrele mari/ Din casa mea/ Pentru a vedea lumea de astăzi”, sugerând un mod de a privi/vedea. Se relevă, astfel, o viziune coerentă a situării vitruviene a omului în coordonatele lumii/cosmosului.

Fereastra apare cu frecvența unui laitmotiv. Ada Sofineti le inventariază („Ferestre vechi,/ Unele pline de farmec/ Unele stricate/ Unele ascunse/ Altele protejate de bare/ Unele pe jumătate acoperite de obloane (...)// Ferestre noi,/ Mari și simple,/ Nu se ascund în spatele grilajelor,/ Jaluzelelor,/ Sau chiar a perdelelor./ Fie că sunt/ În Bucu­rești, în Nicosia sau în New York,/ Noile ferestre se etalează cu mândrie...”), le deschide mereu spre lumi care așteaptă depănarea poveștilor, martore tăcute în trecerea istoriei, lăsând semnele lor, ceva vechi, ceva nou, pe trupul memoriei colective: „Pot istorisi o mie de povești/ Despre vremuri bune sau rele,/ Pot oferi o privire fugară/ Spre o frumusețe romantică/ A Bucureștilor/ Între cele două războaie mondiale/ Sau imagini mai puțin plăcute/ Ale găurilor de gloanțe din 1989/ Urme lăsate de Revoluție/ Neatinse în toți acești ani/ Păstrate ca un bilet al speran­ței/ Pentru vremuri mai luminoase.../”

Timpul care trece nu este indiferent, lasă urme de neșters în memoria înfiorată de posibila dramă a uitării (Amintește-ți de mine, Dulci amintiri de prune). Amintirile scot din străfundurile subconș­ti­entului fulgurante imagini care leagă prezentul prezentului de prezentul trecutului. Amintește-ți de mine vibrează ca un memento, le­gând, indisolubil și indestructibil, ge­nerațiile: „«Amintește-ți,/ Amin­tește-ți de mine!»/ Am auzit în vis”. Valul somnului o instalează în­tr-un zâmbet, acolo unde se poate întâlni cu zâmbetul bunicii, remember permanent al rădăcinilor care ne leagă în taina dintotdeauna a vieții.

Imaginarul poetei Adei Sofineti se conturează din propriie trăiri, amintiri, percepții și reprezentări, ca proiecții coerente ale unui mod personal de a (se) interoga, însufle­țite de dorința, chiar patosul aflării sensului înaintării prin timp/durată. „Copilăria mea/ E înlăuntrul/ acestui trandafir”, se confesează poeta, într-o proiecție proprie a fru­museții, frumusețe pe care o explorează, mergând la capătul eului, scriind și descriind un spectacol care este doar al ei, un spectacol în șoapta unei străduțe, a unei amintiri, la umbra amintirilor în floare.

Ada Sofineti a străbătut labirintul lumii, a trecut prin spații diferite/diverse, dar toposul ei mitic rămâne Bucureștiul. Întoarcerea, cu emoții și romantism, în/prin poezie este odiseea ei, către un undeva, „pe o străduță”, „în Bucu­reș­tiul meu”. Cuvântul are pentru Ada Sofineti magia lui, o magie care, bine folosită, poate deschide nenumărate ferestre, poate conduce din inima ei în inima cuvântului și a luminii. În această lumină, poeta Ada Sofineti își revelează povestea, revelând, totodată, frumusețea - modul ei propriu de a-și descrie sufletul.