Poezia, încoronare a iubirii

Un poem de Giorgios Seferis conține versul: „Pri­mul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu a fost iubirea”. Prin urmare, ce putea scrie poetul și prietenul nostru nemțean Gheorghe Si­mon, după volumele „Agapia perpetuă” din 2017 și „Fractalia. Jur­nal poetic” din 2018, decât aceas­tă splendidă „Carte a iubirii” (Ed. Timpul, Iași, 2019, cu ale sale trei secțiuni: Via Terra, Via Precaria, Via Sacra)?

Iubirea în toate ipostazele sale care țin de omenitate, de divinitate, de cuplul bărbat-femeie, așa cum l-a binecuvântat Cel Atotputernic, iubirea în sens cosmic, înveșnicită de Dante în celebrul endecasilab L’amor che move il sole e l’altre stelle ce încheie Paradisul. Iubirea ca țintă ascensională spre stele, ca lăcaș al Creatorului, iubirea ca mobil al ope­rei, al vieții, al lumii, al fiecăruia ­dintre cei botezați întru Hristos.

Gheorghe Simon, ca fiu al Agapiei, pare a fi împăcat, omenește vorbind, chiar și cu finitudinea noas­tră, ceea ce Sfântul Francisc numea sorella morte, înțelepțit de o ne­stră­mutată credință în Dumnezeu: „Doar prin moarte/ ne cu­noaș­tem cu adevărat/ doar Dumnezeu poate să ne audă/ cuvântul de pe urmă/ ­iubirea moartea o curmă”.

Majoritatea versurilor se transcriu printr-un dicteu automat în cel mai pur stil liturgic: „Nu există desăvârşire fără săvârşire/ aşa cum nu poate fi iubire fără sacrificiu/ fără jertfire”.

Gheorghe Simon dedică această carte vie iubirii ca act de cunoaștere de sine, dar și genezei poeziei ca mirare, neîntinare, uimire primordială a copilăriei: „Orice scriere devine profetică/ de îndată ce un cititor inspirat conspiră/ la împlinirea sensului plutitor/ ca duhul pe ape/ în sufletul însetat de cunoaştere.// Nu mi-am imaginat vreodată/ că voi muri în braţele ficţiunii/ îngropându-mă de viu în cuvinte//. Tu eşti cartea vie a sufletului meu/ caligrafie a razei din copilărie./ Acolo ne e dat să auzim freamătul interior/ al creşterii interioare/ fără umbra vreunei zămisliri virtuale./ Cimbri­şorul verii nu îl împart cu nimeni./ Îl respir doar şi mă inspir/ sub cerul împresurării de sine”.

Acest amplu citat l-am oferit ­cititorilor ca îndemn de a se împărtăși din această mărturie în versete paulinice semnate de unul dintre cei mai de seamă stiliști ai poeziei contemporane. Senzor al miniaturalului și totodată al dez­măr­­ginirii spațio-temporale, Ghe­orghe Simon revendică particula, cuanta, unda, picătura de rouă și totodată inefabilul stării sufletești a omului contemporan care se confrun­tă cu simulacrele și hime­re­le, precum în poemul „Însingurare”, dicțiunea amintindu-ne de cea a lui Blaga sau Vinea: „Clocotitoare e fiecare clipă/ mistuindu-se în seceta orei deşarte/ înaripate ­efemere puzderie/ în aerul serii./ Nisipul în cădere pare/ că îţi goleşte sufletul/ făcând să se audă/ dincolo de muntele crescut direct din marea de amar./ Toate în jur se rotesc/ ­nimicul se cuprinde în nimic/ ţi-e frică de omul părelnic/ precum de prezentul himeric“.

Nici Ion Barbu nu lipsește dintre Părinții poeziei române, un fel de viaticum pentru calea ascetică, Calea iubirii, pe care se preumblă fiul Agapiei. Revenind la o posibilă definire a iubirii în tandem cu poezia, vom spune odată cu versurile lui Gheorghe Simon că iubirea este alteritate, jertfire, duh viu în lucrare, ardere de tot, rostire vie. Căci poetul însuși mărturisește: „Iubirea e rostire vie,/ cuvintele sunt ca o rană./ Nu pot scrie ceva/ dacă nu e trăire mai întâi”. Versurile capătă valențe imnice precum în celebrul imn al ­iubirii din Epistola Întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni. Calea iubirii cea pururi ziditoare și creatoare în duhul Sfintei Treimi este Eros copilăros și totodată ospăț al înțelepților, este poezie și făgaș al inițierii, un simpozion care se bizuie pe o gramatică contrastivă și simbol, pe incantația intraverbală ce atestă știința și conștiința estetică a autorului: versuri catifelate, suave, diafane se împletesc cu versuri ce în­veș­nicesc efemerul și veștejesc moartea cuvintelor „cu preacurvia semantică a subînţelesului, a ironiei şi a umorului”, dar și șubrezirea și pervertirea ființei umane din cauza prefăcătoriei, a simulării și a simulacrelor invazive despre care scria Jean Baudrillard. Iubirea este contopire, comuniunea Verbului Întreit, un pas înapoi către copilărie. Calea iubirii - Amo, ergo sum!, Amor sacer, Amor profanus (este celebru tabloul omonim al marelui Tițian), Amor intellectualis - este calea biruinței agonice întru lepădarea de sine până la înstrăinare, smerenie, cunoaștere de sine, legământ și ofrandă, este calea poeziei și a dumnezeirii, a creației și procreației, a abolirii sinelui și a timpului, este calea transfigurării și înduhovnicirii.

Iată o antologică poezie de dragoste intitulată „Suav septembrie”, în care însuși aerul dintre cuvinte pare a se fi îndrăgostit, probă a intensității și iconicității sentimentului cvasi-dantesc-eminescian cu care Gheorghe Simon madoni­zează femeia iubită: „Şi toate îmi erau împotrivă/ până şi cuvintele se perindau în derivă/ până şi sufletul se furişa de prea multe gânduri sufocat/ până în clipa prea suavului septembrie/ când îmi apăru ea în lumina transfigurată/ încât mi s-au frânt toate cuvintele. (…)// În aerul dimineţii părea o străină/ iar lumina în care se arăta/ părea fără vină./ Nici ispitire, nici adulmecare era ea/ însăşi lumină în levi­tare/ precum iubirea face/ ca toate să fie în transfigurare. (…)// Era ea însăşi lumină în răstignire/ precum în aşteptare cuvintele/ însufleţind părelnicul hotar / din ce în ce şi tot mai rar”. Este chiar esența acestei cărți unice, „Calea iubirii”.