POEZIE: Adrian Lesenciuc

***

mă rog să n-aud
cântecul îmbietor al văii
în care a ajuns cel
căruia i s-a promis tinerețea veșnică
și să n-aud nici sunetul ploii din suflet
căzute prin gaura din șindrilă
căci m-am născut cu o astfel de gaură
care se peticește cu rugăciuni
mă rog să nu m-apuce duca
spre ținutul în care porcii mănâncă roșcove
iar porcarii rabdă de foame
ci doar puterea de căință a înflămânzitului
și mă mai rog să mă pot ruga
când fratele se întoarce acasă
și sfârâie mireasma vițelului încins
și invidia din sufletul meu
incapabil de risipire

***

poți renunța la mască
mi-au transmis autoritățile
și am renunțat mai întâi la cea
cu multiple straturi
care să mă protejeze de văzute și nevăzute
apoi am renunțat la toate măștile fricii
și la măștile dramaturgiei ieftine de peste zi
chiar și la cea de fiu iubitor
am aruncat de pe față zâmbetul care ține
loc de neputință
am renunțat la fața smeritului care zice
că poate să-i ierte pe dușmanii săi
am dat jos toate măștile
a dreptății cu orice preț se lipise bine de carne
și am smuls-o sângerând
nu știu cum arăt
și mi-e teamă să mă văd
în goliciunea sufletului
ca la înfricoșata judecată

***

am dezlipit trupul Răstignitului de pe cruce
să se înalțe
în lemnul ei urmele torsului au rămas scobituri
și urmele brațelor goluri și găurile cuielor s-au lărgit
o cruce cu mai puțin lemn
port acum
dar golul ei e și-n suflet
și-n cuvintele mele
***

nu am om am strigat
nu am om să mă arunce în scăldătoare
părinții mei au pornit deja să urce dealul căpățânii
– mai întâi mama care s-a așezat după a treia vamă
unde l-a așteptat pe tata –
așa au fost ei dintotdeauna prea grăbiți
dascălii mei continuă să împingă în ape
tinerii care încă nu știu de ce ar trebui să se vindece
iar eu nu am nici destulă voință nici putere nici credință
cât să-mi las patul și să mă arunc singur
stau să contemplu neputincios apele
și liniștea celor izbăviți
scriu să mă vindec
dar criticii calcă peste scrisul meu
fără să se ude
ca și cum ar păși peste ape
doar uneori când Duhul îmi tulbură textul
pot să îngaim
rugăciunea preasfântului Său nume

***

și ne iartă nouă paralitici ai cuvântului păcatele
și ne coboară de pe patul propriilor texte
dezlipește de noi pânza hârtiei
și ne lasă liberi de trufie auctorială
chiar dacă se vor găsi cărturari și farisei literari
care să întrebe
cine e cel ce iartă ceea ce nu are iertare
nici în lumea aceasta
nici în literatură

***

bisericile s-au lăsat pe stânga
de atâtea femei
sunt ca niște nave în derivă
s-au grăbit unii să spună
e semn că trebuie să o luăm spre stânga
au zis alții la fel de grăbiți și interesați
dar podeaua elastică s-a curbat ușor
și a proiectat dreapta spre cupolă
am închis ochii să nu tulbur
adunarea de pe munte
și mi-am întins mâinile
spre tălpile moi
ale îngerilor
știu că voi cădea ca pe leagănul de lemn al copilăriei
pentru a proiecta altora înălțarea
dar lăsați-mă să mă bucur azi
de această Schimbare la Față.  

(Poeme din volumul în lucru „Canon la spovedanie”)