Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Claudiu Târziu

POEZIE: Claudiu Târziu

Un articol de: Ziarul Lumina - 20 Ian, 2019

Jurnalist, poet, prozator și editor, născut la data de 20 februarie 1973, în Bacău. A debutat în presă și în poezie în toamna lui 1992. Absolvent al Facultății de Drept a Universităţii „Mihai Eminescu”-Iaşi și al Facultății de Comunicare şi Relaţii Publice a SNSPA-Bucureşti, a fost jurnalist de investigații la cotidianele „Evenimentul zilei”, „Ziua”, „Jurnalul național”, „Gardianul” și „Cotidianul”. A fost redactor-șef și director al câtorva ziare locale și șef de secție la două ziare naționale. A fondat și condus revista culturală „Rost”, între 2002 și 2012. Din 2006 este redactor la „Formula As”, iar din 2013 - director al Editurii „Rost”. A înființat și coordonat cenaclurile „Boema” (1993-1994) și „Radu Gyr” (1997-2001) în Bacău și este amfitrionul Serii de Poezie de la „Casa cu Rost” – inițiate de actorul Andrei Ciopec – din aprilie 2018. A publicat o carte de autor, Maria Ploae - viaţa pe scene (Editura Uniunii Cineaştilor din România, 2014), este prezent cu texte în mai multe volume colective și are în pregătire șase cărți proprii.

SFÂRŞITUL TIMPULUI

Se prăbuşesc pilonii lumii
de-atâta râs pe sub pământ,
soarele slobozeşte păunii
de la carul său, cu un cuvânt;
cerul trece prin noi, ne-bunii,
drept în mormânt,
ca spirtul prin miezul pâinii,
abia colorându-ne un gând,
căci, bine proptiţi în şeaua cărnii,
alergăm, neîmblânziţi, după vânt.

SISIF

Trag răul din mine
ca pe un fir de ceaţă.
Încet, încet trece,
cu sânge şi oase,
în câţiva nori de toamnă.

Apoi plouă
şi o iau de la capăt.

Când voi termina,
nu voi mai fi eu,
ci doar un ochi de apă
în care-mi voi putea zări Chipul

de sus, de foarte sus,
de la înălţimea dragostei Tale.

TRECERE

Fricile noastre – lupi tineri –
deschid gurile către noi
şi din ele ne învăluie o ceaţă densă şi rece
ca mătasea;
ne înfăşoară într-un giulgiu,
strângându-ne braţele şi picioarele
până acestea se contopesc.

Lupii tineri ne adulmecă înfometaţi,
iar ameninţarea îngheaţă aerul,
care devine zăpadă şi ne ninge,
pe fundul clepsidrei,
acoperindu-ne până la glezne, mai întâi,
până la ochi, la final.

Lupii cei tineri îşi pierd răbdarea.
De bătrâneţe.
Rup lacomi din trupurile noastre
şi, uneori, carnea amiroase a pâine
şi sângele are gust de vin.

LA MARGINEA DRAGOSTEI

Beau un vin nobil,
lângă o nobilă doamnă îmbrăcată în negru,
purtat în lectica unui amurg bizantin.
Ochiu-mi se roteşte peste lume,
ca un prădător înaripat –
caută hrană pentru noapte
printre cuvintele care aleargă,
înspumate ca nişte cai,
peste deşertul întins
între inima mea şi inima ta.

EU, CĂLĂUZA

În negura densă ca pâsla,
răscolită de zboruri în cerc,
încerc să găsesc nepătrunsa
noimă a cuvântului drept.
Caut lumii acesteia Nordul,
în iarna cu zările scrum,
eu, ticălosul şi orbul,
rătăcit între ieri şi acum.

ECHILIBRU

Cerul mov e ancorat cu o parâmă
pe care merg într-un echilibru precar,
la stânga pândindu-mă hăul melancoliei,
la dreapta dându-mi târcoale instinctul –
ca o cobră încordată peste viaţa mea,
gata să mă sfâşie mai bine
decât să mă lase pradă dragostei,
gata să-mi smulgă inima şi să mi-o rumege,
ca să-mi crească în loc un ceas elveţian.

PĂCATUL PRIMORDIAL

Sub cerul orb, noi – splendori de-o zi –
nu ne vedem superbele culori.
Sub cerul surd, noi – aripi rănite cu săgeţi străvezii –
nu ne auzim sângerând.
Sub cerul neclintit, noi – fructele unei veşnice Iubiri –
paralizăm de frica dragostei.

NOAPTE CU LUNĂ PLINĂ

Fereastra s-a deschis brusc,
parcă împinsă de o mână nevăzută,
numai pentru o secundă,
dar destul să pătrundă în odaie
pata de lumină a lunii,

risipită apoi ca un abur greu, cu miros de lonicera.

Fereastra s-a deschis iar,
la al doilea cântat al cocoşului,
scurt, cât să se strecoare luna
până la picioarele patului,
apoi dispersată, particulă cu particulă –

polen străveziu pigmentând întunericul.

Fereastra s-a deschis pentru ultima dată,
atât de repede că n-am mai văzut zbaterea astrului
în cercevea, ci numai o fâşie de satin alb
urcând pe peretele din faţă,

până a spălat-o propria mea pleoapă.

Şi-apoi toată lumina mi s-a îngrămădit sub piele
şi-a început să sape în ţesuturile mele
cuiburi, în care şi-a depus seminţele –
aşchii albăstrii, care au încolţit repede şi au crescut,

transformându-mă într-o junglă translucidă.

Atunci au început oamenii să mă vadă, ciudat,
cu umbre de mori de vânt
în jurul creştetului.

INSCRIPŢIE PE UN STÂLP FUNERAR

Îmi iau zborul
din vârful crucii,
pentru prima şi ultima dată,
înotând cu aripile mele de cretă
spre înaltul cerului,
repede, tot mai repede –
pe cât de repede mi se dizolvă
aripile, centimetru cu centimentru,
în adâncul tot mai adânc al văzduhului –,
mânat de teama că nu voi mai avea cu ce
ajunge la lumină.