POEZIE: Costin Tănăsescu

Altimetru
Când vorbești cu Sfinții
mâinile tale se fac frumoase,
unghiile-ți sunt alune coapte,
ochii pot tăcea un milion de cuvinte pe secundă.
Când vorbești cu Sfinții ești un avion
căruia i s-a stricat altimetrul.
Sus, mai sus, mai sus, motoarele torc,
până când, undeva, Dumnezeu te așteaptă
la un compot din cireșe.

Mama
Au înflorit bujorii, mamă,
și-i vezi de sus, cuminte,
cum vântul îi destramă,
petală cu petală se înroșește iarba
așa cum mie, mamă, îmi albește barba.

Au înflorit bujorii, mamă,
miros ca tine seara
când ne-adunai de afară unul câte unul
haideți copii în casă, că-ndată vine ploaia.
Și ne sminteam de atâta fericire
când rugăciunea mesei se rostea-n uimire,
Hristos venea la nuntă ca un mire!

Au înflorit bujorii, mamă,
și chipul tău rămâne aievea-n ramă.
Printre icoanele portocalii și fumul de tămâie
aștepți, parcă, de-o veșnicie.
Cu sfinții, vie!

Metanier
Ce rost ar avea o cale care nu duce la Tine?
Ce noimă ar avea un cuvânt care 
nu este numele Tău?
Ce iubire se poate numi iubire
atunci când nu ești cu mine?
Uneori timpul trece ca un joc de cărţi
pe care-l știi dinainte pierdut.
Alteori, într-o cârjă
are loc toată libertatea din lume.
Aşa cum Tatăl adoarme
în inima unui neprihănit,
fără să-şi pună ceasul.
Cât adevăr este în filme!
Te naști,
motor! - ai râs, motor! - ai plâns.
Ajungi acasă
motor! - ai râs, motor ! - ai plâns.
Ajungi la cimitir,
motor! - au plâns, apoi au râs...
Acestea toate, un șir de boabe adunate 
în metanierul deznădejdii.

De trei ori Aliluia 
Mi-ar fi plăcut
să fiu un călugăr înalt.
Să umblu desculț prin iarba necosită
după fluturi și găuri de greier.
Inima mea și a fraților mei
un buchet de lalele proaspăt culese.
În chilia fără ferestre
să privesc cerul.
Toate acestea îmi trec prin gând
în mijlocul McDonald’s-ului.
Cu un cartof mic păcălesc seara
și nici măcar
sete nu mi se va face.

Un călugăr înalt cum nici nu-ți închipui tu.
Să îl aud pe Dumnezeu
cum cântă.
„Bucură-te, Constantine, inima ta singură
e cu Mine.
Aliluia! Aliluia! Aliluia!”
Și-ndată, un câine fără lesă
mă privește prin vitrină
cu pretenții.

Aşa şi pe pământ
Se moare atât de ușor.
Închizi ochii,
îngerii vin,
te îmbracă în romburi albe.
Cerul se clatină
sub scuturarea prunilor.
Oameni buni,
oameni răi,
e toamnă în livadă
și pe scara nesfârșitului
se numără trepte.
Un fel de cules pentru acum.

Se moare atât de ușor
azi zâmbet, mâine uitare!
Închizi ochii
și din tine se scurge tristețea
unor oameni
îndoiți de vânt.

„Frunze, frunze, peste tot frunze”,
se aude-n Cer.
Așa și pe pământ.

Aşteptând primăvara 
Când îmbătrânești îți împarți clipele 
cu fereastra care dă spre drum.
Iarna este singurul anotimp din an.
Te aștept, Doamne, 
să mă bucur de iubirea Ta,
precum un tată flămând 
de carnea rămasă de la copii,
pe oasele de pui.