POEZIE: Doina Pologea Berceanu

TAINE
De la nori, de la arbori ar fi de aflat
Taina necuprinsului 
dor de azurul cel mai curat
 
De la izvoare, printre stânci 
cum se taie cărare
Și taina necuprinsului dor 
al lunecării spre mare

Dar taina cea mai mare din toate 
e a Maicii smerită viețuire
Privirea spre Cruce, necuprinsul ei dor de dumnezeire

NEGRĂITELE GRAIURI
un vis am avut în zori
îmi părea că devenisem câmp de flori
un câmp de flori grăitor în văzduhul plin de aripi, sonor
 
cădea lumina -
și noi grăiam cu Domnul
cădeau viscole, grindină, ceață -
și noi grăiam cu Domnul
murind, cădea pământul peste noi
și grăiam mai departe cu Domnul
 
murind, ne-nveșmântam în Viață

când visul s-a sfârșit
între noi și sinele nostru 
s-au prăvălit
ca pe niște trepte surpate
aripi, miresme, doruri
abia murmurate
graiuri negrăite și ucise
 
suntem doar oameni, oameni
visele sunt doar vise.

 CE-AI FACE? 
- Ce-ai face, suflete,
știind că puțin și, în fața ta,
drept în picioare stă moartea 
cea mare?
- Pe Maria, sora lui Lazăr, 
aș aștepta-o în prag, 
cu lacrimi să spălăm picioarele
Mântuitorului drag.

- Ce-ai face tu, suflete, 
știind că puțin și
lași în urmă brazda unei vieți 
cu mlaștini, 
crini și spărtură de stele?
- Pe Ioan, ucenicul iubit, 
l-aș aștepta sub Cruce
împreună să cerșim o picătură 
de sânge ca să le spele.

- Ce-ai face tu, suflete, 
știind că puțin și
lași în urmă o viață, 
mai mult noroi,
ezitări, cenușă și pleavă?
- Pe Iov l-aș aștepta, 
ca pe aur stând pe gunoi
împreună să strigăm: 
,,Mulțumesc, Doamne!”
Ție, în veci: crini, lacrimi, 
aur și slavă!