Ștefan Scripcariu ICOANĂ În crucea cerului, steaua lacrimă de duh, fierbinte, din fânul din iesle, Pruncul întinde spre stea mânuțele Lui sfinte. Neclintiți, păstorii se leapădă de-ale zilei
23 Dec, 2024
POEZIE: Florin Dochia
Într-o seara a venit
îngerul şi a strigat:
pentru orice munte,
există o genune. Aşa venea el câteodată seara şi striga în pustie. Şi noi stăteam
cu urechile ciulite seara,
în pustie, aşteptând
strigătul lui. De o viaţă
stăteam. Până când eu
am obosit şi am plecat
din acea pustie, în
căutarea altei pustii.
E plăcut să hoinăreşti fără ţintă prin lume, dar toate pustiile au câte un înger
care vine şi strigă. Nu-ţi poţi părăsi corpul, dar
corpul te poate părăsi pe
tine, zice unul la şase
dimineaţa, când mă
pregătesc să plec la muncă. Altul se hazardează să
strige după femeile frumoase, să le fluiere ca un birjar pe cele care coboară scările la metrou, într-o zi a luat două palme, dar nu s-a lecuit. Câte pustii, atâţia cheflii, aud glas de înger hârşit în rele, cu şcoala
vieţii la butonieră.
Într-un târziu, am găsit
o pustie fără înger. Era
linişte. Era întuneric.
Am aprins un soare mic, luat de la mâna a doua,
dar spaţiul era gol. La fel era şi timpul. Un univers paralel lăsase un vag miros de ars. Am avut revelaţia locului şi a momentului:
era pustia din mine.
Mă locuia cine ştie de când. Atunci am strigat.
Sunt aici! am strigat.
