POEZIE: Matei Băcilă

DANGĂT DE CLOPOT

Clopotul bate miezul nopții
sunând cu dangăt grav,
sculând de prin morminte morții
ce prin sate au răposat.

Bate, bate sunet apăsat,
molcom răspicat,
limba grațios mișcând
timpul în doimi măsurând.

Bate imn de înviere
a timpului ce s-a sfârșit
și care spre înalte sfere
cu pași repezi e grăbit.

Bate doina oaselor din gropi
ce așteaptă trâmbița să sune
și din coșciuge să adune
oameni vechi și noi.

Bate clopotul la ceas de priveghere
când Mirele stă să vină
trezind fecioarele ațipite
și feciorii făr de veste. 

NECUNOSCUT EȘTI TU...

Necunoscut ești Tu, veșnică Lumină,
Necunoscut și fără nume pentru mine
Cel ce sunt prins în iureșul lumii
Și-al ființei neînțeles.
Ești a toate făcător,
Al cerului și al pământului cu toată podoaba lor,
Încă și din țărână pe mine m-ai făcut
Și cu suflul Tău cel viu viață mi-ai dat,
Spre a fi în veci lăudat.
Dar eu, Adamul întreg,
Pe Tine, veșnice Părinte și Împărat,
Nu știu cum se face, dar Te-am uitat.
Stau, privesc, ascult și citesc,
Dar inima tot nu mi-o încălzesc,
Rece rămâne și fără rază de lumină,
Ce o poate lumina în întunericul ei dens,
Și spre Tine, Lumina lumii,
Să o poată îndrepta.
Ci doar întunecată, fără a cunoaște
Rămâne inima de carne,
Fără ca lumina să pătrundă, ci,
Afundată în propriul egoism
și întuneric de nepătruns,
Rămâi de-a pururi Dumnezeu necunoscut. 

PICUR DE LUMINĂ

Unde ești, Doamne?
De ce nu vii și stai departe?
Sufletul meu Te caută pe Tine,
Unde ești, Doamne?

Doar o șoaptă rostește ființa mea:
Vino, Doamne!
Dar dacă vei veni oare, nu mă voi topi?
Nu mă voi mistui într-o clipită?
Tu ești pară de foc ce arzi cu vâlvătaie.
Dar poate iarăși Te vei coborî,
Și-n inima de carne Te va sălășlui!

Amin! Vino, Doamne Iisuse!