POEZIE: Sever Negrescu

Brațele milostivirii

Brațele milostivirii
apa frânge-n două ușor
o parte o dă săracilor
o parte o dă bogaților
să devină-n cer izvor
săracii o beau și zic
bogdaproste să primească
bogații nimic peste nimic
își zidesc sete cerească

Dumnezeu a plâns

L-am întâlnit pe Dumnezeu în ­Gară
aștepta și El trenul de cinci
avea-n picioare ciorapi de lână și opinci
doi gardieni L-au scos afară
L-am întrebat Doamne unde ­
Te duci
pe cine-aștepți de unde vii
n-avea mască de protecție și nici
mănuși 
dorea să meargă la copii
ca pe-un bolnav în izoletă L-au ­întins
e totuși Dumnezeu le-am spus atunci
au plâns și ei ca niște prunci
am plâns și eu și… Dumnezeu a plâns

Un început

apa își numără pietrele în cădere
așa cum omul își măsoară viața în ani
există o ridicare în toate cele de la
lumânarea de botez în cea de moarte
(a naște și a muri
se studiază undeva)
pietrele nu sunt ale apei
așa cum anii nu sunt ai omului
și izvorul are
un început

Cândva

Dumnezeu mi-a fost vecin pentru o zi
atât de bine și atât de rai era
încât nu mai știam a fi
și neștiind Îl auzeam cum respira
greu ca un bolnav în clipa de pe urmă
L-am întrebat Doamne ce ai, spune ceva
da n-a fost vis m-a luat de mână
și m-a rugat în șoaptă vrei dumneata
să-mi dai puțină apă și un colț de pâine
mi-e sete și mi-e foame și-mi este așa
un dor cumplit de ziua cea de mâine
când fi-va iarăși cum era... cândva

La rând

fă-mă Doamne starea celui ­nefăcut
și-a sângelui din fir de iarbă
să-Ți fiu la rugăciune așternut
și Ochii Tăi în ochii mei
să vadă
rămână calea către niciodată
cu viața pre viață călcând
prin licăriri din moarte aplecată
eu vreau în Rai să stau
la rând

Jertfă

lumânarea tremură când arde
îi este frică să nu se stingă
înainte de a-și împlini 
menirea.