Poezie și credință în versurile părintelui arhimandrit Veniamin V. Boțoroga

Pentru omul religios, Dumnezeu este Iubirea, prin urmare, „Calea iubirii” pe care o propune părintele arhimandrit Veniamin V. Boțo­roga, în cartea sa de versuri cu același titlu - Editura Detectiv literar, București, 2020 -, este cea a credinței, a lui Dumnezeu.

Volumul cuprinde poezii, sub aspect prozodic, alcătuite exclusiv din catrene, în număr variabil, în care, de obicei, rima este încru­ci­șată, iar la nivelul conținutului, iubirea, așa cum se sugerează încă din titlu, este axul în jurul căruia gravitează întregul material liric.

Încă din prima poezie, din perspectiva vocii textuale, sentimentul suprem apare ca antidot la orice rău existențial: „Când sorb din cupă fiere,/ Iubirea doar mă scapă”. Mai mult, în același text inițial, care dă titlul volumului, sunt cuprinse și elemente de artă poetică, de vreme ce autorul de poezie se ipostaziază ca slujitor și apărător, totodată, al iubirii, și prin poezie: „Privesc în zare cerul./ Privesc înspre abis./ Ca să-nțeleg misterul/ Din dor purtat de vis”, idee nuan­țată prin asocierea iubirii și a credinței, prin care omul dobân­dește convingerea că „biruința” în fața răului îi este asigurată.

În același registru tematic, în continuare, volumul se dezvoltă prin preamărirea sentimentului atotputernic, cel care, în viziunea părintelui-poet, nu doar că orân­duiește existența pământească a omului, care-i alege calea, cărările, ci îi asigură, concomitent, mersul în direcția senină a veșniciei („Spre zarea nemuririi/ Mă-ndeamnă să plec”), acolo unde aspiră să-și găsească pacea, alături de Părintele divin: „Viața-ntreagă, Doamne,/ Îți pun dinainte”...

La nivelul expresiei poeziei, se remarcă de la un capăt la altul al cărții că într-un limbaj nesofisticat părintele Veniamin V. Boțoroga creează imagini încărcate de sensibilitate, prin care exprimă simți­rile omului simplu, animat continuu de dragoste față de semeni, indiferent de ipostaza pe care o reprezintă, începând cu propriii pă­rinți („Plângând urma părin­ților”). Smerit, autorul nu încetează să-și îndrepte ruga către Dumnezeu, de la care - ecou îndepărtat al strigătului înălțat de Octavian Goga la începutul secolului trecut, într-o „Rugăciune” bine cunoscută -, de fapt, așteaptă îndrumarea, dar și puterea de a alege și de a merge pe drumul autentic, spre mântuire. De aceea, invocându-L pe Dumnezeu, își pune toată nădejdea în ruga sa: „Arată-mi, Doamne, calea-n lume,/ Arată-mi, Doamne, calea-n cer;/ Să pot s-adun noi fapte bune,/ Să pot mai mult la Rai să sper”.

Asumându-și, de asemenea, așa cum arătam mai sus, menirea de făuritor de versuri, părintele arhimandrit își consideră poezia o posibilă vamă ori, măcar, o parte a sacrificiului pe care îl face în drumul lui spre eternitatea care-i așteaptă pe toți: „Cu ce-o să trec în veșnicie?/ Las poezia mea pe drum”...

Pe de altă parte, tot legat de statutul poeziei, în viziunea lui, aceasta îi poate fi lumii șansă de izbăvire, dar, în sens opus, și limitare („O lume închisă-n poezie,/ O lume prinsă în cuvânt”), artistul fiind cel ce are posibilitatea de a alege sensul ei, lăsându-se povă­țuit de credință, pentru că el însuși este „Captiv pe-o coală de hârtie”, de unde se poate elibera (sau nu) prin alegerea pe care are libertatea de a o face. În plus, pentru sine, poezia este percepută și ca o formă de autocunoaștere: „Mă caut pe mine/ Să văd cine sunt”...

În ce-l privește, așa cum afirmă pe tot parcursul „Căii iubirii” pe care o trasează aici, autorul cărții de față, deliberat, demonstrează că a ales calea bucuriei, a dragostei, spre care se îndreaptă, în conse­cință, și gestul lui creator: „Las bucurie/ Pe-acest pământ”; „Purtăm iubirea/ Înspre veșnicii”... Iar drumul hotărât îl presară cu imagini ale gingășiei, tot rod divin, așa cum este floarea, despre care un alt părinte a spus că ar fi mesager al Raiului sau parte a lui pe care Dumnezeu i-a lăsat-o omului ca, prin ea, să-i amintească pentru ce trebuie să lupte: „Așteaptă-n mugur floarea,/ Ascunsă ca o taină”...

Sunt, pe lângă asemenea consi­de­rații așezate în vers, referitoare, de pildă, la rolul credinței în viața omului, la cel al artei, la relația dintre om și divin, și imagini punctuale în care sunt adunate fragmente de realitate, așa cum le-a receptat credinciosul poet la un moment dat - „A venit toamna”; „Așteptând Crăciunul”, „Pelerinaj la Iași”, „La Alba Iulia” etc. - unde părintele ce alege și poezia ca formă de expresie a trăirilor lui pătrunse de evlavie se apleacă asupra realității imediate, în care, firește, vede tot urmele dumnezeirii, și le subliniază frumusețea aureolată de acestea.

Dincolo de asemenea întruchipări ale vieții, sublimate liric, călugărul-poet își privește și propria existență imediată, din care adună cu nesaț iubirea răspândită pretutindeni: „Sorb liniștea din curtea mănăstirii,/ Ca să-mi astâmpăr setea mea de pace,/ Privesc adânc spre taina nemuririi,/ Din liturghia care mă preface”...

Este, așadar, în această carte, o poezie a bucuriei smerite de a trăi aici, prețuind fiecare clipă, fiecare formă de manifestare a vieții, dar și o poezie a speranței de a prelungi și amplifica această bucurie, până dincolo de hotarele văzute ale vieții, pe care părintele arhimandrit Veniamin V. Boțo­roga o cultivă, oferindu-le semenilor lui posibilitatea de a se îm­părtăși din simțirile sale în care se pot recunoaște adesea ei înșiși, ca făpturi ale lui Dumnezeu.