Cristian Muntean *** N-am apucat să particip la Cină, am ajuns la camera de sus când ospățul se terminase, mi-am înmuiat picioarele în apa care rămăsese după spălarea
POEZIE: Valentin Popescu
Împăratul
Nu avea obiceiul să scrie
dar, într-o bună zi, împăratul
(căci așa i se zicea)
porunci să i se aducă coli și
cerneluri, tocuri de scris...
Ordonă să se facă cea mai
zemoasă liniște
lumina să fie argintul moale
sclavii să se oprească din vâslit
marea să pară doar un cerc
portocaliu
tivit cu apusuri.
„Vom pluti, și eu voi cuteza
să scriu
ceva ce va pune lumea
pe gânduri
va ieși o poveste pe cinste din
încrâncenarea aceasta
de a pătimi
ani pe nervurile apelor...”
Își aminti că totul pleca
de la un cuvânt,
cuvântul de deschidere.
Vru să strige cuvântul acela,
și să găsească starea aceea,
dar amândouă
erau de negăsit...
Și-a trecut degetele groase
prin barbă și și-a pus
capul greu
între palme!
Aurul de pe degete i-a răcorit
oarecum tâmplele dar zadarnic
Când s-a dezmeticit vru să știe
cât timp a agonizat și cum i-a
trecut noaptea aceea.
Însă zvonurile au circulat
repede.
cum că, de fapt, zile întregi
ar fi plutit în derivă
și că zadarnic
ar fi așteptat un răspuns,
o părere…
Între timp, pe corabie nu mai
era nimeni, puntea lucea în
bătaia primelor raze de soare
albe, proaspete, mătăsoase.
Își roti privirea în jur.
Doar albastrul nesfârșit
al oceanului.
Își aminti, pentru a câta oară
de cuvântul acela și, deodată,
își plesni cu palma moale și
grea peste frunte, urlând:
„Singurătate!!!” și își lăsă
să cadă lent tocul mov
în cerneală...