Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Victoria Milescu

POEZIE: Victoria Milescu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 07 Iul, 2021

Trezie

Ei mă ţin trează
revărsându-se pe străzi 
ca boabele dintr-o cutie magică
ducându-se zi şi noapte oriîncotro
oameni de toate vârstele şi îngrijorările
mă ţin trează inimile verzi ale frunzelor
bătând în ferestrele zgribulite 
şi salcia galbenă a milionarului de vizavi
şi câinele haski al vecinului
ce-mi rupe mănuşa vrând să-mi sărute mâna
şi maşina poliţiei, a smurdului
gonind cu tânărul rănit
ce se ţinea încleştat de ierburile cu sămânţă
de animalele cu copita despicată
mă ţine trează pasărea ce intră prin fereastra deschisă
şi îmi fură felia de cozonac 
mă ţine trează cafeaua tare cu coniac
băută într-un restaurant cu o bătrână la masă
ce presărase coji de portocale în urmă 
să găsească drumul înapoi spre casă 
după al şaptelea război mondial
sunt trează
alături de cel ce bate cuie în talpa cerului
în mijlocul gheţurilor plutitoare
în fapt, lacrimile singurătăţii plecate de acasă. 

Puterea obişnuinţei

M-am obişnuit cu ploile
cu fulgerele, cu furtunile 
cu şfichiul viforului tău, cu arsura verii
m-am obişnuit cu durerile oaselor
cu bucuria devastatoare a izbânzii de-o zi
cu iubirea fără hotare, cu despărţirea de spaima
trecerii prin miracol
m-am obişnuit cu moartea intempestivă
venind cu zgomot ori în surdină
cu toate m-am obişnuit, Doamne
până şi cu trupul meu
dând primele semne de veşnicie
el te ştie din vremea când curgeaţi împreună
în albia aceluiaşi râu
m-am obişnuit, Doamne, cu felul tău de
a vedea lucrurile 
din vina cărora sunt bună sau neiertătoare
când sunt singură, cobori în apropiere
îţi simt parfumul astral 
când te îndepărtezi, mă pierd
iubesc nemăsurat, imprudent şi îmi pare
că pot fi asemenea ţie
învârt pe degete lumile posibile şi imposibile
nestatornica de mine, punându-mi câte o inimă 
în fiecare punct cardinal al inimii tale 
m-am obişnuit să contezi pe mine
chiar dacă mă mai răzvrătesc uneori
ca în orice poveste de dragoste... 

Sunt pe picioarele mele

Negociază, târguieşte-te
nu mă da din mână uşor
nu mă scăpa din ochi, nici printre degete
ca o piatră tocită de întrebuinţare
lunecând în apa cu valuri amare
nu mă şterge din cartea
la care şi eu am trudit
mai am încă sânge - 
cerneala ta preferată
mai am încă forţe şi aliaţi
de care nici tu n-ai aflat 
nu mă lăsa în urma celor ce aleargă
fericiţi, despletiţi pe străzile începând
şi terminându-se în numele tău...
am dansat împreună sub flăcări din cer
în Turnul Eiffel
ne-am îmbrăţişat pe Podul Waterloo
am alergat cu tuburi de oxigen pe crestele
înzăpezite ale celui mai semeţ vis de glorie
de 2000 de ori am venit şi am plecat
de fiecare dată erai la post
m-ai ochit din prima
m-ai testat pentru grozăvii şi sublim
m-ai strivit sub tălpi, m-ai fărâmiţat
m-ai zdrobit, m-ai împrăştiat, m-ai adunat
m-ai ridicat, m-ai înălţat
nu mă lăsa fără tine, Doamne...