POEZII: † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Ca toți să fie una

Dacă dau timpul înapoi,
Îmi amintesc că-n sat la noi,
În anii grei, după război,
Pe când eram păstor la oi,
Deși erau multe nevoi,
Toți consătenii erau una,
Precum au fost întotdeauna.

Satul era comunitate,
Iubirea făcea unitate,
Tot omul avea demnitate,
Cinstea era realitate,
Cuvântul avea greutate,
Bătrânii-aveau întâietate.
Toți oamenii vorbeau frumos,
Întru iubirea lui Hristos.

Când ajungeau în sărbători
Părintele chema în zori,
Grupuri de fete și feciori,
Harnici, cuminți, buni muncitori.
Lucra cu dânșii, uneori,
Să-și vadă satul plin cu flori.
Simțeau cum lumea se renaște
Și-n toți Hristos se recunoaște.

Când începea postul cel mare
Sătenii își cereau iertare,
Făcând trei zile de-ajunare,
Făr’ băutură, sau mâncare.
Apoi, la preot, fiecare,
Mergea să-i facă dezlegare.
A doua zi veneau smeriți
Să fie toți împărtășiți.

Pe-atunci postul era mai strict,
Nici pruncii nu mâncau nimic
Când i-aduceau la-mpărtășit.
Eu nici acum nu îmi explic,
Cum ritmul lor biofizic
Era cu mult mai dinamic.
Probabil Domnul le dădea
Putere din puterea Sa.

Creștinii, toți împărtășiți,
În gând și-n suflete uniți,
Cu straie noi împodobiți,
Tăcuți, dar veseli și cuminți,
Mergeau cu cetele de sfinți
În miez de noapte, fericiți,
Să cânte să răsune-n sat
Imnul: Hristos a înviat!
 
După 50 de ani

De Paști, azi, satu-i fără glas.
Din tot ce a fost n-a mai rămas
Doar case vechi cu-oblonul tras.
În turn, a stat bătrânul ceas!
Nici clopotul nu s-a mai tras
De l-acel ultim parastas.
M-am dus atunci mai abitir
La cei ce dorm în cimitir.

În țintirimul de pe deal,
(Tot acel cadru natural,
Părea cu totul ireal),
Ascult sublimul imn pascal
Cântat d-un cor fără egal,
Venit din spațiul sideral,
Cu toată forța am strigat,
Săteni, Hristos a înviat!

De-odată morții de sub glie,
Cu sufletele în trezvie,
Gândind la Sfânta Parusie,
Și viața care va să fie,
Toți s-au oprit din liturghie,
Să-mi dea răspuns cu bucurie,
Cu glasul spiritualizat:
Adevărat a înviat!