Precum în cer așa și în satul românesc

Ștefan Mitroi (născut la 5 mai 1956, în localitatea Siliștea, județul Teleorman) este un cunoscut scriitor și jurnalist care a debutat cu versuri în revista „Astra” din Brașov. Scrie poezie, proză, literatură pentru copii și publicistică. Dintre cărțile sale amintim: Nimic despre singurătate (publicistică, Eminescu, 1986), Somnul verde al copacilor (proză scurtă, Eminescu, 1989), Bolnav de înserare (poezii, Editura Ministerului de Interne, 1992), Adio, îngere păzitor (poezii, Libra, 2001), Gaura (roman, Libra, 2004), Biblia pentru furnici (roman, RAO, 2012), Pregătiri de înviere (poezii, Junimea, 2020). În anul 2021 apare la Editura Academiei Române volumul antologic O sută și una de poezii, conținând o selecție din volumele: Bolnav de înserare (1992), Elogiul deșertăciunii (1993), Buzunare cu grâu (2002), Pregătiri de înviere (2020), precum și o serie de poezii inedite.

Deși volumul O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2021) este o antologie care reunește douăzeci și opt de ani de poezie scrisă de Ștefan Mitroi, nu se pot observa schimbări majore în ceea ce privește stilistica sau estetica, singura diferență fiind aceea că, la răstimpuri, poetul face joncțiunea între poezia minimalistă și cea amplă, de largă respirație. Însă ceea ce leagă de la un capăt la celălalt această antologie, și ca atare întreaga poetică a autorului, este frumusețea discursului poetic.

Fără a fi câtuși de puțin un poet clasic, care să scrie în rimă, Ștefan Mitroi reușește să redea poeziei sale acea fluență și acel firesc al poeziei clasice, și aceasta deoarece are grijă să aleagă întotdeauna cele mai frumoase cuvinte și să le așeze în cea mai frumoasă ordine posibilă. Mai mult decât atât, el scrie cu precădere despre bine, frumos, liniște, despre valorile esențiale ale vieții, despre dragoste, credință, relația cu divinitatea sau despre pitorescul și firescul vieții de la țară, despre atmosfera patriarhală a satului românesc, în special a celui de câmpie, poetul fiind un fiu al câmpiei din zona Teleormanului. Sau chiar și atunci când vorbește despre aspectele negative ale vieții, o face într-o manieră atât de firească, încât până și durerea și moartea se îmblânzesc de asumare și devin suportabile: „Dacă mi-aș arunca/ tristețea/ în urmă/ ca pe o gresie/ s-ar face/ o noapte atât de lungă/ încât/ până dimineața/ stelele ar muri de bătrânețe”; „La sfârșitul fiecărei veri/ trupurile secerătorilor/ se înalță la cer./ Rămân să odihnească/ în pace/ rămășițele lor/ sufle­teș­ti./ Iată de ce/ e nevoie să trecem/ în liniște,/ în cea mai mare liniște,/ peste miriște”.

Și totuși, două sunt temele predilecte ale lui Ștefan Mitroi: credința sau relația cu divinitatea și pitorescul satului românesc de câmpie. Referitor la prima temă, trebuie spus că Ștefan Mitroi nu este nicidecum din stirpea poeților eminamente religioși, cum au fost Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru. Ci ar veni mai curând în descendența lui Daniel Turcea, sentimentul său religios, vădit autentic, fiind învăluit fie într-o doză de ermetism, fie într-o mare de metafore: „Poți ajunge nu într-un singur cer/ ci-n mai multe,/ așa cum mi s-a întâmplat mie azi -/ noapte/ când ­m-am visat iarbă./ Treceau herghelii de mânji/ peste mine/ gâdi­lân­du-mă cu copitele./ Doamne, ce mai râ­deam în somn!/ Se auzea până în somnul părinților mei cum râdeam/ și se auzea până în somnul părinților lor/ cum râdeau și ei./ Apoi au venit mamele mânjilor și m-au păscut/ după care m-am visat lapte/ urcând ca o zăpadă caldă spre cer,/ spre cerul gurii fiecărui mânz”; „După fiecare ploaie/ ieșeam la cules de cer/ pe câmp./ Ședea zgribulit/ în urmele copitelor de cai./ Îl încălzeam cu ­res­­pirația mea/ și-l puneam până seara la loc,/ ca să aibă unde răsări stelele”.

Cât privește cea de-a doua temă predilectă, cea a satului românesc de câmpie, prezentă mai pregnant în volumul Buzunare cu grâu (2002), putem spune că aici poetul vine în descendența unui alt mare poet din sud, Marin Sorescu, și cu precădere a acelui Marin Sorescu din ciclul de volume La Lilieci. De altfel, în acest volum și pentru poemele la tema satului, Ștefan Mitroi îmbrățișează poezia cu rimă, căreia are grijă totuși să îi imprime, prin limbaj, o doză zdravănă de modernism: „Se duse și Pelencea într-o joie/ Uitând să ceară de la iarbă voie/ Și cârtiței să-i spună c-o să vină/ în raiul ei îngust fără lumină.// El ce croise tronuri la tot satul/ Și-a amânat ­c-o zi înmormântatul/ Căci s-a găsit, ca un făcut, târziu/ Tâmplar să-i încropească un sicriu.// Luni, era doar copil, trecea călare/ Pe-un cal de lemn cu pietre-n buzunare,/ Iar pe la prânz sta tremurând în șură/ C-a uns pereții școlii cu untură.// Pe urmă a trimis prin grauri știre/ C-a dat pe înserate de-o iubire,/ O fată simplă de la el din sat./ S-ar fi însurat, dar nu era încălțat// Marți a găsit în ladă niște cizme/ Și învingând și îndoieli și pizme/ S-a pomenit că e luat cu Veta/ A dus-o pân la popă cu șareta.// (...)// Un nechezat și a zărit o șa/ Pe care moartea-n spate o purta/ Omul zicând că merge la război/ A încălecat pe cal, și era joi”.

Așadar, într-un peisaj literar în care predomină poezia despre traumă, despre neputință, vulnerabilitate și durere, Ștefan Mitroi rămâne o oază de liniște, pace și frumos, oferindu-ne o poezie cuminte, menită parcă să lege cerul de pământ și să-l reașeze pe om în Paradisul păcii sale interioare.