Prietenia – cea mai frumoasă manifestare a iubirii

Gândul de a redacta un articol despre prietenie a plecat de la două realități cotidiene diametral opuse: pe de o parte, exemplul minunat al prieteniilor creștine, frumoase și curate, pe care ni-l oferă semenii sinceri și altruiști; pe de alta, imaginile dezgustătoare ale cârdășiilor dintre inșii preocupați doar de binele propriu și de avantajele de grup, care, cum prind un pic de putere, mă refer îndeosebi la funcții, „operează” fără milă și cu cinism în mai toate sectoarele vieții din țărișoara noastră. Se înțelege, astfel, că și în prieteniile creștine, și în cârdășii se fac însoțiri, planuri și acțiuni, dar cu scopuri și mijloace total diferite. Diagnosticul este dat de un vechi proverb popular: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești!” Iar savantul Simion Mehedinți se exprimă în același sens, cu un mic dar foarte însemnat adaos: „După ce cunoști un om mai bine? După amicii lui şi după cărțile cel mai des citite de el”.

Prietenia se numără între marile daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu, odată cu viața însăși. De aceea, credem, arhicunoscutul filosof și orator Cicero a notat aceste cuvinte: fără prietenie n-ar fi viață (sine amicitia vitam esse nullam - De amicitia, XXIII, 86). Și tot lui îi aparține și adagiul „Amicus certus in re incerta cernitur” (Ibidem, XVII, 64), cunoscut la noi sub forma „prietenul la nevoie se cunoaște”. Prietenia reprezintă, astfel, o bucurie unică a vieții, așa cum sugerează autorul Ecclesiasticului, Isus Sirah: „Nimic nu se poate asemăna cu prietenul credincios și nu este măsură a bunătății lui!” (6, 15). Teologia Morală definește prietenia ca pe cea mai frumoasă manifestare a iubirii față de semeni. Iar regretatul Costion Nicolescu măr­turisește că „prietenia reprezintă pentru relația umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum!” (Ziarul Lumina/ 7 aug. 2010).

Etimologic, dicționarele indică v. sl. prijatelĩ (prijati - a iubi), dar proveniența termenului este indo-europeană: în sanskrită, priya - bun, drag, plăcut, iubit. De aici și legătura cu grecescul praeis (πραεῖς) - blând, umil, calm.

Prietenia în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți

Sfânta Scriptură pomenește cuvintele „prieten” și „prietenie” cu o frecvență apreciabilă (peste 250 locuri). Selectăm câteva exemple: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară… Prietenul credincios este leacul vieții şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el…” (Ecclesiasticul 6, 14-16). Iată ce ne oferă un prieten adevărat: acoperământ, comoară și leac. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi…”, ne spune Mântuitorul (Ioan 15, 13). Observăm aici dovada supremă a prieteniei: jertfelnicia. Mântuitorul ne-a lăsat, desigur, și alte mărturii testamentare: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14), aici oferindu-ne, practic, „cheia” prieteniei cu El: împlinirea poruncilor. O altă mărturie: „Nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Vedem aici favoarea supremă din partea Domnului, dar și faptul că prietenii nu au secrete unul față de celălalt. Și încă una: „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50) - cuvinte adresate de Iisus lui Iuda, din care să reținem că un prieten statornic nu-și retrage prietenia nici atunci când este trădat.

Exemple sau chipuri biblice ale prieteniei avem nenumărate, ca de pildă David și Ionatan (fiul lui Saul; I Regi 18, 1, 3); prorocul Daniel și cei trei tineri: Anania, Misael și Azaria (Daniel cap. 1). Iar în Noul Testament, practic, toate persoanele sfinte implicate în lucrarea de mântuire au fost și prieteni, nu doar împreună-lucrători: Mântuitorul, Sfânta Sa Maică, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli și ucenicii lor.

Sfinții Părinți ai Bisericii au experimentat prietenia la un înalt nivel duhovnicesc. Părintele profesor Ioan Gh. Coman, într-un amplu studiu intitulat „Frumusețile prieteniei în concepția lumii vechi și a Sfinților Părinți” (Glasul Bisericii, 9-10/1954), notează un șir consistent de nume ale prieteniei patristice din care reproducem doar câteva: Ignatie și Policarp, Atanasie și Antonie, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur și Vasile de Rafanea.

Iar din multitudinea paginilor consacrate prieteniei, redăm un fragment din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, cu un mesaj de mare folos pentru cei receptivi: „Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă laudă, ci și pe cel care mă mustră pentru a-mi îndrepta greșelile mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pare că este prieten al meu și că mă iubește. Nu ți-e deloc prieten, într-adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire, și pe cele bune, și pe cele rele. Unul ca acesta nu ți-e prieten, ci un înșelător și un fățarnic. Acela ți-e prieten și om cu dragoste și grijă de tine, care te laudă când ai săvârșit o fapta bună și te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe dușman nu-l primesc nici când mă laudă; prietenului, însă, îi dau dreptate și când mă mustră. Vrăjmașul, chiar dacă mă iubește, îmi este neplăcut: prietenul, chiar dacă mă rănește, îmi face plăcere. «Mai vrednice de credință, zice Scrip­tura, sunt rănile prietenului decât sărutările de bună voie ale dușmanului> (Proverbe 27, 6)“; Despre dragoste și prietenie, trad. pr. D. Fecioru, București, 1945, pp. 10-11).

Glasul prieteniei adevărate

Binefacerile prieteniei pot fi sesizate doar de către cei care au prieteni adevărați, dar și știu, la rândul lor, să ofere prietenie sinceră: putere de a depăși orice neajuns, care crește direct proporțional cu numărul prietenilor; încredere în aproapele și în sine; echilibru; bucurii dublate prin împărtășirea lor; necazuri înjumă­tățite sau diminuate prin aceeași împărtășire. Desigur, binefacerile prieteniei se răsfrâng și asupra obștii: alungă neînțelegerile, se înfrățesc gândurile și împlinirile, asigură pacea și pro­pășirea etc.

Păcatele împotriva prieteniei pot fi sesizate „răsturnând” enunțurile de la „binefaceri”. Deasupra tuturor stă cârdășia! Nimic mai abject și detestabil! Practic, asocierea în rele a celor care se cred prieteni, ei fiind, de fapt, jalnici com­plici. O „prietenie” pe care Sfântul Apostol Iacov o numește „dușmănie față de Dumnezeu” (4, 4).

O cale sugestivă a înțelesurilor prieteniei este și cea a proverbelor, unele deosebit de expresive, ca de pildă: Să ne ferim de prietenii de ocazie, pentru că se aseamănă cu rândunelele: vin primăvara și pleacă atunci când începe frigul; A merge cu un prieten prin întuneric este mult mai sigur decât a merge singur prin lumină; Cine caută prieteni fără defecte va rămâne singur; Prieten e omul care îți știe toate defectele și te iubește totuși; Prietenii sunt familia celor fără de familie; Prietenia - egalitatea celor neegali…

Încheiem cu invitația de a fi mereu receptivi la glasul prieteniei adevărate, care, prin pana poetului bizantin Teodor Prodromul (sec. XII), zice: „Eu am înfățișare grațioasă și privire blândă. Cea mai mare parte a timpului, surâd și respir farmec. Dacă trebuie să vorbesc, o fac cu atâta dulceață! Dacă trebuie să râd, o fac cu atâta discreție! Când îmbrățișez, nu-mi vezi mâinile; când merg, nu-ți dai seama că am picioare. Mă hrănesc când cu prăjituri, când cu sărutări, dar nu prefer prăjiturile sărutărilor. Privesc cu multă bucurie la cei buni, sufăr de slăbiciunea vederii, când e vorba de unul rău. Mă feresc de două rele generale: ipocrizia și ușurătatea…” (Exilul prieteniei, PG, 133, 1328 AB).