Despre Prietenie

Prietenia "se leagă", şi o legi cam totdeauna cu gândul că o să te legi prin ea pe viaţă. Nici o prietenie nu se leagă cu gândul că va fi dezlegată. Ea este, pe cât se pare, singura relaţie care a fost ferită de orice instituţionalizare, şi nici Biserica nu s-a simţit datoare să-i formalizeze inefabilitatea prin vreo Taină sau vreo ierurgie. Dacă ceva contează până la urmă pe cerul fiinţei tale, apoi aceasta este constelaţia prietenilor, stele cu felurite străluciri, aflate la distanţe diferite, dar toate limpezi şi devotate. În tine, prietenia adevărată nu se împarte, ea rămâne mereu întreagă pentru fiecare prieten al tău, are ceva euharistic în ea.

Prietenia reprezintă pentru relaţia umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum! Toate relaţiile importante mântuirii noastre conţin, potenţial, măcar o umbră de prietenie. De aceea, oamenii tind spre ea ca împlinire întru veşnicie. De aceea, sămânţa aceasta trebuie cultivată cu grijă şi gelozie apărătoare. Dacă Hristos a adus şi ne-a lăsat porunca cea nouă a iubirii (Ioan 13, 34), apoi urmarea ei până la capăt va conduce cu necesitate la prietenie. Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradiziacă. Ea trece falnică şi fără păs barierele artificiale: vârsta, genul, timpul, spaţiul... Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra a toate vindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte - copil, frate - soră, soţ - soţie, maestru - discipol, duhovnic - fiu duhovnicesc, iubit - iubită, toate sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Fiecare tip de prietenie are, pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea.

Prietenia este reciprocă interioritate, perihoreză mistică. Prietenia este împreună - suferinţă, dar, totuşi, parcă în mai mare măsură împreună - bucurare. Chiar şi suferinţa cea mai mare se estompează, în parte, atunci când o trăieşti împreună cu prietenul. Dar bucuria, în schimb, cum mai sporeşte ea! Pentru mine, prieten este persoana cu care aş pleca fără nici o rezervă într-o călătorie nesfârşită. Încrederea în el este fără ţărmuri.

Relaţia cu prietenul este absolut personală, nimeni şi nimic nu se poate interpune, numai Dumnezeu poate mărturisi, discret şi bucuros, cu un surâs de Părinte mulţumit, despre abisul ei înalt. Nici o greutate nu este prea mare când o porţi pentru binele prietenului tău. Oricât de penibilă ar fi o situaţie, pentru prieten o înduri cu sporită răbdare. Prietenul maxim este liturgic şi euharistic. Orice prietenie adevărată se află în continuă căutare a Prietenului, fără de care ea poate rămâne nedeplină. Iar Prietenul desăvârşit, după cum se ştie, este numai Hristos. El vorbeşte cu noi, "de multe ori", ne asigură Sfântul Simeon Noul Teolog (într-o rugăciune de înainte de împărtăşanie), "ca şi cu nişte prieteni adevăraţi", "lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti". Nici un timp nu este mai preţios şi mai răscumpărat decât cel petrecut cu prietenul. Numai prietenia alungă cu adevărat singurătatea şi tristeţea aferentă. Oricât de departe ar fi prietenul de tine, în spaţiu sau în timp, el te locuieşte şi dă sens aşteptărilor tale.

Noi, creştinii, dorim mai ales să ajungem prietenii Mirelui. Îl ascultăm şi ne aflăm bucuria cea mai mare în această ascultare (Ioan 3, 29). "Toate" ni le-a spus şi "toate" ni le-a transmis Biserica noastră. A nu vedea prietenia lui Dumnezeu şi a nu o dori este, în fond, un păcat sinucigaş. Când Iuda a venit cu trimişii arhiereilor pentru arestarea lui Hristos, Acesta l-a întrebat: "Prietene, pentru ce ai venit?" (Matei 26, 50). Dacă Iuda ar fi fost atent la acest "prietene", ar fi fost salvat. Dar simţirea şi trăirea deplină a acestei Prietenii cu Fiul lui Dumnezeu trec prin îmbrăţişarea pură şi simplă, prelungă, cu prietenul tău de aici, de lângă tine, al cărui zâmbet duios şi încurajator reprezintă şi el, pentru tine, o probare a existenţei lui Dumnezeu.