Progres tehnologic, regres sufletesc?

Nimeni nu poate contesta astăzi progresul tehnologic. Omenirea a făcut un salt uriaș față de nivelul altor perioade. Este, însă, acest progres dublat de unul spiritual? Majoritatea - antropologi, filosofi, psihologi, literați - e de părere că progresul tehnologic a determinat un regres spiritual. Pragmatism versus înțelepciune pare a fi alternativa epocii. Îmbrățișăm pragmatismul lucrativ, aliat al individului ofensiv, și repudiem înțelepciunea, considerată pandant al individului defensiv, slab, incapabil să se adapteze imperativelor pragmatice ale prezentului.

Ce loc mai ocupă înțelepciunea în sistemul de valori ale omului contemporan?

În genere, înțelepciunea este asociată cu rațiunea, cu însușirea de a judeca limpede, denumind capacitatea superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor în înlănțuirile lor cauzale; la aceasta, se adaugă capacitatea de a aduce/reflecta în propriul sistem de gândire lucruri, cunoștințe, experiențe care (se) constituie (ca/o) viziune personală asupra lumii.

Ebraicul hokhma, „înțelepciune”, „o înțelepciune care transcende granițele”, profană, care se ocupă de destinul oamenilor „nu pe baza reflecției filosofice (...), ci pe baza experienței de viață”, explică Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu, este polisemantic, dezvoltând sensuri precum: pricepere, abilitate - ce poate fi folosit spre bine sau spre rău; în raport cu Dumnezeu, hokhma înseamnă pietate, dreptate; opoziția înțelepciune/nebunie, prostie este cvasisinonimă cu opoziția dreptate/fărădelege, pietate/impietate.

Începutul înțelepciunii, precizează autoarele, presupune frica de Dumnezeu. Așadar, înțelepciunea este o însușire omenească, dăruită de Dumnezeu, prin care omul cunoaște, pătrunde și practică binele. Cât privește înțelepciunea lui Dumnezeu, aceasta este o însușire a Lui, care este dăruită omului: doar Dumnezeu o are, dar o dăruiește oricui este dispus să o primească.

Locul nostru în lume se clarifică prin aportul înțelepciunii prin care se conștientizează complexitatea relațiilor cu lumea, cu ceilalți, cu sine. Ar exista, astfel, o înțelepciune a rațiunii și una a inimii. Înțelepciunea rațională ne determină faptele, înțelepciunea afectivă, gândurile, iar împreună, caracterul.

În relațiile mediate de înțelepciunea rațională, se răsfrâng și se relevă țelurile, scopurile pragmatice, imediate, acelea care fac posibilă folosirea, chiar anexarea semenilor, pentru a deveni instrumente în atingerea scopurilor, după principiul machiavelic Scopul scuză mijloacele.

Înțelepciunea inimii, parte importantă a formării ființei, din interior, înțelepciune relevabilă în narațiunile biblice, parabole, în care există „o pedagogie bazată pe afecțiune”, pare astăzi ocultată, ignorată. Afecțiunea, reflex al iubirii față de semeni, față de creație în totalitatea ei, se estompează ca o umbră în depărtare.

Ne întoarce spre valorile autentice pe care s-a plămădit sufletul omenesc înțelepciunea din textele sapiențiale: Proverbele (Pildele) lui Solomon, Cartea lui Iov, Ecclesiastul împreună cu cele două păstrate doar în Septuaginta: Înțelepciunea lui Isus Sirah (Ecclesiasticul) și Cartea Înțelepciunii, urmate de „cărțile poetice” - Psalmi și Cântarea Cântărilor, texte reunite, în fragmente semnificative, în Cele mai frumoase pagini de înțelepciune biblică (traducere din ebraică și greacă de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu).

La originea acestei literaturi se află regele Solomon, care ar fi scris la tinerețe Cântarea Cântărilor, la maturitate Proverbele și la bătrânețe Ecclesiastul.

Diferențierile semantice, uneori, insesizabile, infinitezimale în caratele gândirii, revelează adevăruri, deschid calea spre sensuri fundamentale: „Pentru orice este un timp și o vreme, pentru orice lucru de sub cer”, se spune în Ecclesiast, adevărul ființial general uman și general valabil relevându-se din distincția dintre timp și vreme: timp ‹ ebr. zeman, gr. chrónos, este timpul măsurabil, obiectiv, ireversibil; vreme ‹ ebr.âeth, gr. kairós se referă la momentul potrivit pentru a face ceva.

Un fel de catharsis evidențiază necesitatea unei purificări a motivației morale. Ideea se prelungește în sfatul: omul nu trebuie să facă binele condiționând răsplata, lăsând urmările în seama lui Dumnezeu. La fel, nici răul n-ar trebui evitat doar de teama nenorocirilor. Ecuația răsplată-pedeapsă își relevă sensurile/beneficiile deschiderii spre înțelepciunea revelatorie.

Valoarea cuvântului se măsoară în calitățile pe care le transmite: adevăr, măsură, chibzuință în relația cu ceilalți, în aceste versuri gnomice din Sirah 5, 9-13 ş11-15ţ: „Nu treiera pe orice vânt/ şi nu umbla pe orice cărare:/ aşa este păcătosul cu două rostiri./ Fii neclintit în cugetul tău/ şi să ai o singură vorbă./ Fii grabnic la ascultat,/ dar cu zăbavă dă glas răspunsului./ Dacă te pricepi, răspunde-i aproapelui tău,/ iar de nu, ţine-ţi mâna peste gură./ Slava şi batjocura stau în vorbire/ şi limba omului - căderea lui” și în Sirah 27, 4-8: „Când se clatină ciurul, rămân gunoaiele;/ la fel cusururile omului atunci când vorbeşte”.

Bogățiile revărsate de aceste învățături asupra omului dintotdeauna par a fi nesocotite de omul de azi, convins că totul se măsoară, că totul are logica și determinările aparentului. Înțelepciunea se relevă, însă, și în aceste fapte, expresie și consecință a liberului arbitru. Dumnezeu a făcut din om un interlocutor autentic, adevărat, dându-i posibilitatea alegerii între bine și rău. Totodată, lui Dumnezeu nu-i sunt indiferente alegerile omului, întrucât, ca un părinte, El îi vrea binele: „El dintru început l-a creat pe om/ şi l-a lăsat în seama sfatului său/ (…) Căci multă este înţelepciunea Domnului:/ e puternic întru tărie şi le priveşte pe toate./ Ochii săi sunt peste cei ce se tem de El/ şi El va cunoaşte toată lucrarea omului./ Nu i-a poruncit nimănui să fie nelegiuit/ şi nu i-a dat îngăduinţă nimănui să păcătuiască”.

Există și un început pentru toate, un Alef  (Psalmi, Psalmul 119/118), ca punctul borgesian, de unde poate începe construcția sufletului, pentru a ne putea înțelege în complexa determinare a lumii: „Fericiți cei fără prihană în cale, cei care umblă în legea Domnului”..., după cum există și un sfârșit, de unde „mă voi sui la cer”. Poate ar trebui să revenim la lucrurile simple...