Reflecții cu gust amar

Apărut la Editura Neuma din Apahida/ Cluj în 2023, în colecția „Arca”, volumul de poezii „Elemente provocatoare” reprezintă cea de-a zecea creație a scriitoarei Carmen Tania Grigore, noua culegere lirică pornind de la un motto semnificativ, un vers din poeta Angela Marinescu, „singură cu mine însămi în fața tuturor lucrurilor ce și-au recăpătat forța de a fi”, care conține într-un fel esența cărții autoarei brașo­vence. Chiar primul poem al „Elementelor provocatoare”, „Aparte­nen­ță”, se înscrie în arealul poetic marinescian, astfel, alter egoul autoarei sau eul poetic, cu toate că se află într-o relație fericită cu sinele său, este ros, frământat de deznădejde, disperare, de răni sufletești, strigăte de alienare antonioniană, nu este clintită de nimic și nu o separă de liniștea cea vigilentă, dar care iese la liman, până la urmă: „Deznădejdea mă roade,/ e tolerant cu strigătul meu/ spre cer/ îmi soarbe rănile/ când sângerez în con­cluzii”.

Carmen Tania Grigore folosește inteligent problematica defensivă, de ferire a intimității, catapultând „elementele provocatoare” pentru a-și obnubila sau camufla propriile-i sentimente, trăiri și idei. Aceste elemente, deconspirate încă din incitantul titlu, sunt îngemănate ori contopite în mod persiflant, dezvăluind în cele din urmă tainele scriiturii aparte a poetei. Efectul întretăierii altmaniene sau carveriene a acestora duce ineluctabil la un fel de hegemonie a prozaicului, dar și a gândurilor sinelui, în aproape întregul volum grigorean, cum ar fi în poemul „Starea aceea, specială”: „Când scriu,/ o adiere venită/ de niciunde/ împrăștie singurătatea/ în anatomia altei femei,/ cuvintele aleargă/ la mine/ avide răsfăț,/ mă simt ca un/ vânzător ambulant de/ baloane personalizate/ înconjurat de copii/ din ce în ce mai joviali,/ mai capricioși/ sau ajunși prea devreme/ ai străzii!/ Mânuțele lor agită aerul/ stătut al cotidianului/ nești­ind cât tumult/ produc/ în imagi­nația mea!”

Ermetizându-și mallarmean sentimentele și meditațiile lirice în spatele paravanelor „elementelor provocatoare”, Carmen Tania Grigore își duce poemele la o compactețe evidentă, cu un limbaj destul de apropiat psihologizării și sondării abisale ființei, și repudiind, într-o primă fază, mundanul, contingența.

Stenahoria, plictiseala și singurătatea eului liric sunt configurate în mai multe din poemele ei sub forma unor surse clare de ermetizare, cu nuanțe post-expresioniste, dar și post-surrealiste, cu varietăți meditative, de care însă nu abuzează montalean pentru a se metamorfoza în ceva cu totul ininteligibil. Un exemplu concludent este poemul „Înțelegere”: „Am cugetul liber/ dar sunt ținută în frâu/ de sinele meu,/ douăzeci și patru de ore/ supravegheată de/ gardianul binelui./ Am restricții la tristețe,/ la plictiseală/ și la alte derapaje/ instinctuale./ Am înduioșat scrisul/ și el dă un plus de/ înțelegere/ spiritului înverșunat,/ de aici certitudinea/ și mulțumirea/ de fiecare zi”. De asemenea, în numeroasele poezii din acest volum complex, Carmen Tania Grigore încapsulează cvasiblagian misterul printr-un mod particular sau propriu de a privi viața, lumea din jur, actualitatea.

Un motiv literar și filosofic important al volumului „Elemente provocatoare” este fericirea, care este, în sensul comun, o stare emo­țională plăcută, echilibrată și durabilă, în care se află cineva ce consideră că a atins satisfacerea aspira­țiilor și dorințelor pe care le consideră importante¹, individul percepându-și propria situațiunea în­tr-un mod pozitiv și simțind nemon­struos un sentiment de plinătate și seninătate, din care lipsesc stresul, grijile și tulburările. În tratatul său „Il Convivio”, marele poet Dante caută să se gândească la o perfecţiune a fericirii pământeşti, pe care o împarte în două, cea mai înaltă fericire este aceea a vieții contemplative căreia se dedică înțelepții, dar cea a vieții active asigură totuși adevărata fericire, pentru cei care nu au timpul liber să se dedice contemplării. Dacă aceste fericiri sunt în sine ierarhice, „toată lumea poate fi fericită în această viață”, deoarece dorința umană se măsoară în funcție de ceea ce putem realiza.

În poemul „Scenariu imprevizibil”, Carmen Tania Grigore consideră că fericirea nu se lasă văzută, mai ales atunci când te afli în căutarea ei ca pe un potir al Sf. Graal și calea te poartă într-un scenariu presărat cu surprize ori cu suspans în care poți să faci o imersiune în lacul deșertăciunii ori să ajungi la deșertăciunea deșertăciunilor: „Într-un final ești nevoit/ să plonjezi în/ lacul deșertăciunii/ fără să bă­nuiești că/ pe neașteptate/ ajungi din lac în puț,/ direct în ciutura/ unui model de anduranță”. Pentru Immanuel Kant, căutarea fericirii este o trăsătură naturală a omului, dar pentru că ceea ce îi face pe oameni fericiți este contingent, acțiu­nile care duc la fericire nu pot fi formulate ca porunci, bazându-se pe senzații senzuale și sunt diferite pentru fiecare persoană. Iată de ce Kant numește imperativele ipotetice care vizează fericirea sfatul prudenței: „Sfârșitul fericirii este cert, dar mijloacele necesare pentru a o atinge nu sunt”. În poezia „Aici și acum”, Carmen Tania Grigore crede că omul trebuie să fie fericit aici și acum, ca într-un fel de „carpe diem” actual sau „trăiește-ți clipa” á la Saul Bellow, din vremurile noastre tumultuoase: „Fii fericit acum/ când emoția/ ne coase pe dinăuntru/ sentimentele scumpe/ la vedere,/ în curând vom avea/ nevoie de cineva/ care să ne aducă/ poezia la pat/ și să arunce/ zațul zilei/ în adâncul uitării”. Dacă în poemul „În umbra cuvintelor”, fericirea este purtată de eul liric ca un fel de năframă de la o fereastră la alta în umbra cuvintelor, cu neputința de a mângâia un răspuns, în poezia cu titlu sartrian „Cuvintele”, fericirea este purtată de la o întâmplare la alta, fără a se strătăia ori suprapune, cu neorânduiala îmbulzeală cotidiană, atunci când „zburdalnica idee a iubirii a ajuns la maturitate”. Cu toate acestea, poetei îi rămân doar cuvintele care duc mai departe undele figurilor de stil.

Lipsa de podoabe inutile ale expozeului din volumul „Elemente provocatoare”, totuși ermetizant, scoate în evidență economia de tip ungarettian sau marioluzian a mijloacelor de expresie, ca în poemul „Orizont incandescent”: „Soarele a băgat mâna în foc/ pentru umanitate/ nu e începutul/ și nici sfârșitul acum;/ în tot acest tumult misterios/ există un înțeles simplu,/ mult dea­supra albastrului,/ foarte aproape de/ o grădină secretă”.

Ca o concluzie, fiorul bănuit al alienării și al angoaselor de tot felul dirijează toscaninian rostirea sau elocvența poetică pe calea unor meditații sau reflecții cu gust amar, una din constantele acestui volum al lui Carmen Tania Grigore. Elocvent este chiar ultimul poem, „Amurg nelocuit”: „Aerul împinge tristețea/ în văzul tuturor,/ o mână de cuburi de/ gheață/ potolește pulsul dramatic,/ dar uguitul inimii/ apare și dispare parcă/ așteptând acest poem/ din care numele tău/ a căzut în uitare/ și după el/ ecoul durează/ cât o ridicare de umeri,/ atât”.

Notă:

 ¹ Cf. Définition introductive élaborée à partir de celles du Centre national de ressources textuelles et lexicale (CNRTL), de Dico­philo, du Larousse et du Littré.