RETROSPECTIVE: 90 de ani de la vizita lui Rabindranath Tagore în România

În noiembrie 2016 se împlinesc nouăzeci de ani de la vizita lui Rabindranath Tagore în România la invitaţia regelui Ferdinand, între 20 şi 22 noiembrie 1926, când a fost însoţit de fiul său, Rathindranath Tagore, soţia acestuia, fiica lor adoptivă, de fizicianul P.C. Moholanobis, precum şi de soţia acestuia, scriitoarea Rani Moholanobis. Vizita reprezenta unul din șirul de călătorii întreprinse de scriitor prin mari orașe europene, unde a ținut mai multe prelegeri, filosoful indian fiind un ambasador al păcii, bunătății și înțelegerii între oameni¹.

Gitanjali este numele celebrului volum de poezii, Jertfa lirică, a poetului indian Rabindranath Tagore, primul laureat asiatic cu Premiul Nobel pentru Literatură, în 1913, premiu decernat la doar un an după apariția versiunii în limba engleză, în propria traducere a autorului. Cuvintele scriitorului și criticului George Popa, o persoană avizată, vin să susțină larga apreciere de care s‑a bucurat cartea și bucuria cu care a fost receptat mesajul acesteia: „Motivația stă nu numai în calitatea discursului poetic, de un mare farmec și suavitate, și nu numai în caracterul luminos, generos și tonic al mesajului, cât mai cu seamă în viziunea filosofică, de cea mai elevată noblețe și infinită deschidere cosmică. […] Poemele sale polarizează în jurul ideii de Iubire care unifică totul, întreaga creație în Dumnezeu”². În primul poem‑rugăciune putem citi: M‑ai zămislit fără sfârșit, după dorința ta./ Acest urcior fragil Tu iar și iar și iarăși îl golești/ și iar și iarăși cu viață nouă îl umpli ochi… […] Și vârste trec și pururi torni / și loc ai încă să tot umpli³. Fiecare poem din Gitanjali conține o declarație către Dumnezeu.

Rabindranath Tagore aparține renascentismului bengalez, „suflul nou al renașterii care a apărut și în domeniul literaturii, artei și muzicii. Anul 1913 reprezintă prima recunoaștere internațională a dezvoltării culturale moderne a Indiei, prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Rabindranath Tagore”⁴.

A fost o personalitate multivalentă: poet, prozator şi dramaturg, compozitor, pictor, actor şi regizor, filolog, publicist, filosof şi pedagog. Tagore a reuşit să înmănuncheze multilateralitatea preocupărilor cu profunzimea geniului creator. Opera sa cuprinde peste 3.000 de poezii şi cântece, 12 romane, nuvele, 100 de povestiri, mai mult de 40 de piese de teatru, sute de articole publicistice, studii de literatură, artă filosofie, pedagogie, manuale şcolare.

Tagore fost un ambasador al păcii şi al iubirii în lume. A străbătut ţările şi a purtat cu sine mesajul unificator al iubirii: Am umblat în multe ţări şi am văzut multe, dar nicăieri nu am găsit roua de pe firul de iarbă din faţa casei mele. Tagore a fost nu numai un mare om de litere şi gânditor, ci şi un mare educator. A creat la Bolpur Shantiniketanul, lăcaşul păcii, o școală pentru toți, indiferent de apartenenţă religioasă şi sex. Poetul spunea că prin înființarea ei a încercat să scrie un poem fără cuvinte.

În presa românească au apărut cu ocazia acestei vizite douăzeci și cinci de articole. G.Lungulescu a scris în îUniversul”: „Apostolatul lui e plin de farmec, ca şi făptura lui de o frumuseţe ideală. Are ochi negri, mari, catifelaţi şi strălucitori de tinereţe în paloarea nobilă şi mată, de o dulce expresie. Păru‑i ondulat îi cade în două părţi şi capătă strălucirea neobişnuită în atingerea cu talarul de mătase cenuşie ce‑i învăluie trupul înalt, mlădios şi subţire. Argintată ca şi pletele‑i, sură îi este barba, iar vocea‑i îngăduitoare are vibraţiuni mângâioase pe care le face şi mai bine să le înţelegi spiritualitatea privirii înotând în lumină de îngăduitoare ironie. Se desprinde atâta majestate impunătoare din glasul şi făptura poetului, încât, ascultându‑l, ţi se pare că eşti învestit cusacerdoţiul celor ce predică lucruri nemuritoare. Astfel se înfăţişează oaspe al României în clipa de faţă!”

Florica Botez, învățătoare din Constanța, povestește întâlnirea mult așteptată cu poetul: „Reușesc să urc puntea, cobor scările spre o cabină și în ușa larg deschisă îl zăresc mângâind un căpșor de copil. […]Ochii, două diamante negre, mă privesc blând.[…] La plecare îi cer permisiunea de a‑i scrie. Patriarhul îmi îngăduie această favoare cu o sinceră mulțumire.” Din poemul autograf dăruit Floricăi Botez: Oricât de înalți spre cer copacii sunt/ Libertatea lor rămâne legată de pământ./ Viața e un câmp înflorit,/ Gândurile care nicicând nu pot fi prinse de cuvinte/ Vorbesc sufletului numai în cântecele sfinte.⁵

În conferinţa de la Teatrul Naţional, poetul şi‑a exprimat grija despre soarta Europei. îViolenţa stă la pândă cu paşi de tigri” - a avertizat el. Pe atunci nu numai România, dar nici o ţară din Europa n‑a fost prevăzătoare să simtă pericolul apropiat⁶.

Din convorbirile cu Rabindranath Tagore de la Hotelul Athenée Palace din dimineața zilei de 22 noiembrie 1926, surprinse din cartea autoarei Daniela Neacșu, se pot citi următoarele fragmente: „Se înțelege că sunt pacifist. Dar nu înțeleg prin aceasta nerezistența la rău. Împotriva răului trebuie să lupți uneori cu forța. […] Civilizația voastră v‑a făcut să acumulați din punct de vedere material. Ați neglijat însă forța spirituală, puterea ideilor. Văd aici o sursă de mari dezastre”.⁷

Iată, anul acesta se împlinesc 90 de ani de când Rabindranath Tagore, geniul liric, a poposit și în țara noastră. Se cuvine să îi onorăm amintirea citindu‑i cărțile, adevărate catedrale de cultură și de frumusețe. Dacă Poetul ne‑a făcut cinstea de a ne căuta acasă, ar fi onorabil să îi călcăm pragul casei operelor sale și să ne bucurăm de spiritul lor ales. În Sādhana, lucrare care cuprinde opt eseuri despre desăvârșirea vieții, prezentate inițial în fața studenților de la Universitatea Harvard, Tagore extrage esența credinței sale, numită atât de frumos credința poetului: Iubirea este culmea conștiinței. Noi nu iubim pentru că nu înțelegem, ci mai degrabă nu înțelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificația finală a orice există împrejurul nostru. Nu este doar o simțire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creației. Prin ridicarea conștiinței la iubire și extinderea ei către lume putem obține comuniunea cu această bucurie nemărginită. Iubirea se dăruiește pe sine prin daruri nesfârșite. În ce chip primim darul desăvârșit al bucuriei?⁸

Poetul ne vorbește tuturor cu dragoste: Era o zi când nu eram pregătit pentru primire;/ intrând fără rugăciune în inima mea,/ și chiar ca un om obișnuit din popor, necunoscut mie -/ Tu, regele meu, ai însemnat cu sigiliul veșniciei/ multe din grăbitele clipe ale vieții mele.// Și azi, când dau peste ele din întâmplare/ și văd acolo semnătura ta,/ le aflu zăcând în praf, risipite/ printre bucuriile și amărăciunile obișnuitelor zile uitate.// Tu nu ai luat în derâdere jocurile mele copilărești/ în țărână./ Iar pașii pe care‑i auzeam în odaia mea erau aceiași/ care răsună din astru în astru⁹
(Gitanjali, XLIII).

¹ http://www.hetel.ro

² ‑Rabindranath Tagore, Gitanjali. Jertfa lirică, Versiune românească și prezentare de George Popa, Editura Polirom, 2000, Iași, pp. 5‑6.

³ http://stopexiststartlive.blogspot.ro

⁴ ‑Mihai Martis, De la Bharata la Gandhi, Civilizație, istorie și cultură indiană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 307.

⁵ ‑Daniela Neacșu, Tagore‑România‑Amintiri, ediție bilingvă, Editura Sophia, București, 1999, p. 102.

⁶ http://amitabhose.net

⁷ Daniela Neacșu, op. cit., p. 18.

⁸ ‑Rabindranath Tagore, Sādhana. Desăvârșirea vieții, traducere de Dana Sugu, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2009, p. 83.

⁹ ‑Rabindranath Tagore, Gitanjali. Jertfa lirică, Versiune românească și prezentare de George Popa, Editura Polirom, 2000, Iași.