Revelaţii enesciene

În unul dintre concertele celei de a 27-a ediţii a Festivalului Internaţional George Enescu se producea miracolul resuscitării sonore a uneia dintre cele mai incitante partituri din creaţia enesciană: copleşitoarea întâlnire cu Simfonia a IV-a în mi minor. Îndelung ignorată de formaţiile orchestrale româneşti, această capodoperă ne era restituită - şi chiar cu entuziasm - de muzicienii Filarmonicii din Praga. Includerea monumentalului eşafodaj componistic în repertoriul prestigiosului ansamblu orchestral a fost, evident, o iniţiativă temerară. Spunem aceasta şi pentru că respectiva partitură se număra printre acelea, pe nedrept, dar îndelung ignorate de orchestrele autohtone. O primă audiţie (una fragmentară, numai partea întâi) avusese loc în 1966 sub bagheta lui Iosif Conta. Abia în 1997, Orchestra Filarmonicii din Bucureşti, condusă de Cristian Mandeal, oferise publicului o versiune reîntregită. Ulterior, deşi se vădise încă din acel moment drept unul dintre cele mai tulburătoare eşafodaje ale creaţiei enesciene, Simfonia a IV-a în mi minor, va continua să fie absentă din viaţa de concert, cu toate că, fără un ecou semnificativ, mai fusese inclusă şi în repertoriul Orchestrei Naţionale Radio, dirijată de Corneliu Dumbrăveanu. Inexplicabil, acest dezinteres s-a menţinut şi după ediţia din 2001 a Festivalului Enescu, atunci când o orchestră din Moscova avea să o ofere în memorabila şi magistrala versiune a lui Ghenadi Rojdestvensky.

Iată de ce - o spunem cu nedumerire şi re­gret - nu se poate să nu observăm existenţa unei politici care, în mod constant determină - în orientarea orchestrelor noastre - o opacitate şi un vizibil dezinteres faţă de ultimele două din marile simfonii enesciene, a IV-a şi a V-a, în Re major, cu tenor, cor de femei şi un final pe versuri de Mihai Eminescu. Impresia aceasta stranie este reconfirmată şi în a 27-a ediţie a Festivalului, dat fiind că, în totalul amplelor desfăşurări muzicale, din cele cinci mari simfonii enesciene, publicului românesc i s-au oferit numai două: Simfonia I-a în mi bemol major, op. 13 în interpretarea Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra (cu Vasily Petrenco la pupitrul dirijoral) şi Simfonia a IV-a în mi minor în excelenta versiune a Orchestrei Filarmonicii din Praga, dirijată de Petr Popelka. Iată de ce am apreciat la superlativ evoluţia muzicală a prestigioasei formaţii venite din Cehia. Calitatea instrumentiştilor a fost şi aceea că a adeverit perpetuarea cunoscutelor valori şi tradiţii muzical-culturale ale Cehiei. (Să amintim de celebra Şcoală a muzicienilor cehi de la Mannheim, Jan Stamitz, Christian Canabich, cei ce contribuiseră la desăvârşirea clasicismului muzical în Europa. Tot la Praga avusese loc şi premiera absolută a operei Don Juan de Mozart, în octombrie, 1787. După cum tot Praga e locul de naştere al unuia dintre marii poeţi ai lumii moderne, Reiner Maria Rilke.)

Reamintim toate acestea şi pentru că ele pun în lumină temeiurile profunde ale celor care, într-o viziune plină de forţă şi prospeţime, au oferit o sublimă exprimare transpusă în sunete a geniului enescian. De altfel, în interviul de după îndelung aplaudata evoluţie muzicală, Petr Popelka, excelentul dirijor al orchestrei pragheze, detalia aspecte privitoare la structurările deosebit de complexe ale partiturii, vorbind de contrapunctul extrem de bogat, de marea densitate a scriiturii şi de un „specific al lui Enescu /.../ stilul cu totul unic, greu de încadrat. Este, pur şi simplu, un univers în sine” (v. Ţintea, Ioana, Interviu cu dirijorul Petr Popelka, Revista Festivalului Enescu, nr. 3, 9-15 septembrie 2025, Bucureşti: 12).

Remarcabil aparatul orchestral, receptiv la fluiditatea nuanţată impusă de partitură. Fascinanta versiune a Simfoniei a IV-a a desluşit una dintre cele mai cutremurătoare pagini ale marilor dezesperări enesciene inoculate prin configuraţia de profiluri ritmico-melodice, ce se confruntau în pasajele intens cromatizate. Impresionante rostirile motivice şi uluitoarele metamorfoze timbrale, trimiţând, nu o dată, fie la Simfonia I, fie la Oedip.

În intenţia lui Enescu, Simfonia IV-a în mi minor, potrivit lui Cornel Ţăranu (v. George Enesco dans la conscience du présent), urma să-i fie dedicată lui Gabriel Fauré. Din nefericire, ca şi Simfonia V-a, ca şi Vox Maris, soarta acestor capodopere a fost vitregă, rămânând neterminate în diferite stadii. Şi genialului lor autor nu i-a fost dat să le mai poată auzi. Compusă efectiv, terminată şi chiar semnată olograf la data de 4 mai 1934, Simfonia a IV-a a fost scrisă muzical pe două portative, cu precizarea că fusese precedată de mai multe schiţe ce datau încă din anul 1919. De unde se deduce că inspiraţia lor îl acaparase pe compozitor imediat după finalizarea Simfoniei a III-a. Pe 28 de portative, Enescu realizase orchestraţia integrală a părţii întâi şi chiar un sfert din partea mediană, datând-o 20 decembrie 1934. În paginile cărţii biografice semnate de Alain Cophignon există o precizare esenţială: „în ciuda aspectului său necesar sintetic /…/ (în ceea ce deja scrisese compozitorul fuseseră bine configurate!) toate liniile melodice, complexul armonico-polifonic integral, o ritmică extrem de detaliată, numeroase sugestii timbrale exprese, diverse indicaţii dinamice şi agogice” (v. Cophignon, Alain, 2009, George Enescu, Ed. Institutul Cultural Român, Bucureşti: 334). Concluziv, se preciza că „sub povara fatalităţilor, mai ales sub cea a Timpului”, excedat de dificultăţi materiale, de exilul, de maladiile şi părăsirile de care a avut parte, mereu a amânat finalizarea unor importante partituri: poemul vocal orchestral Isis şi Simfonia a V-a. La Simfonia a IV-a, nefinalizarea a rămas „numai la nivelul orchestraţiei finale, să ne-nţelegem - neterminată până la moarte” (v. Cophignon, Alain, 2006, Ed. Institutul Cultural Român, Bucureşti: 333). În consecinţă, atunci când în anii 1990 Pascal Bentoiu îşi asuma temerarul proiect de readucere în viaţa muzicală a Simfoniei a IV-a, acesta nu era nicicum un gest hazardat pentru simplul motiv că - s-a mai arătat aici - „continuitatea melodică fusese deja întocmită de mâna autorului” (Ibid: 333).

Graţie vocaţiei unice de restaurator a lui Pascal Bentoiu, s-a regăsit unicitatea sonorităţilor acestei partituri, el fiind preocupat doar de „o dezvoltare orchestrală cât mai fidelă cu putinţă spiritului şi literei manuscrisului din 1934”. Şi, astfel, ediţia a 27-a a Festivalului Internaţional George Enescu a căpătat o adiere aparte ce adevereşte, în autorul lui Oedip, existenţa unuia dintre marii maeştri ai tuturor timpurilor în arta fără icoane a sunetelor.