Cu nuanță psalmică insolită, sugerată încă din titlu - „La taclale cu Dumnezeu”, Editura Vatra veche, Târgu Mureș, 2024 -, cartea lui Nicolae Băciuț cuprinde poezii scrise în vers clasic și în vers li
Ștefan Petică, dramaturg
Primul poet român simbolist, așa cum îl consideră istoria literară („întâiul poet simbolist declarat” - G. Călinescu), teoretician al curentului, Ștefan Petică (20 ianuarie 1877, Bucești, jud. Galați - 17 octombrie 1904, Bucești) nu este deloc neglijabil ca dramaturg, având și în această privință prioritate la noi. Al treilea volum de Opere (Cuvânt-înainte de Noe Smirnov, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018) din ediția integrală realizată de conf. univ. dr. Nicoleta Presură Călina, strănepoata scriitorului, după o îndelungată și minuțioasă cercetare, reunește piesele terminate și fragmentele publicate sau rămase în manuscris, alcătuind astfel imaginea semnificativă a unui autor dramatic mult prea puțin cunoscut. Cele două drame simbolice, lucrări pe deplin închegate, Solii păcii și Frații, au apărut prima în revista „Literatură și artă română” (1900-1901), a doua, în volum, în 1903. Un fragment din ceea ce Ștefan Petică dorea să fie o tragedie în cinci acte, Cîntecul singurătăței, a fost publicat în „România ilustrată” în 1901. În manuscrise au rămas fragmente – din unele dintre ele, cercetătorul putând observa mai ales aria de cuprindere tematică: Forţe noi, Bisericuţa, Păcală trist, Buruiana rea, În sarcina altora, Două iubiri, După logodnă - și crochiuri: Taina, Ziariştii, Vultanii, Basmul norocului, INRI, Chinul luminei, Două acte.
Dacă, în Frații, Perpessicius identifica un subiect și caractere „mai realiste”, Solii păcii, montată de Cristian Munteanu la Teatrul Național Radiofonic în 1996, a fost caracterizată pe bună dreptate ca „prima piesă de idei, care e și prima dramă a absolutului din literatura noastră”. (Stănuța Crețu, Dicționarul general al literaturii române, P/R, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006). Tragedie în cinci acte, ea este o alegorie cu aparență de basm teatral în versuri, cu acțiunea plasată într-o „Vrance legendară”. Dacă subiectul ar conduce la început, în mod generic, spre lumea basmului românesc, treptat, planul simbolic devine prevalent, personajul principal, prințul Viorel, renunțând „la preamânteana Ileana pentru Simina, epifanie a perfecțiunii abstracte și inaccesibile”. La capătul drumului său simbolic, misterios, nu va putea întâlni însă decât moartea, prefigurată de apariția celor trei soli ai păcii, îmbrăcați în negru, „veniți din depărtarea Ținuturilor negre”.
Pentru Constantin Ciopraga, Viorel e „un mic Faust, Cavalerul negru e un Mefisto sarcastic, al cărui verb destramă și insinuează îndoială”. (Literatura română între 1900 și 1918, Iași, Editura Junimea, 1970). Ca la Maeterlinck, cu care scriitorul român are certe înrudiri în teatru, legenda este spațiul simbolic cel mai favorabil pentru exprimarea ideii de fatalitate, care de fapt îl urmărește pe Ștefan Petică și în poezie. Dacă atmosfera și într-o măsură personajele ar putea fi asemănate cu cele din Pelléas și Melisande (1893), pe Ștefan Petică îl desparte însă de Maeterlinck elementul esențial: limbajul, mai degrabă apropiat de cel din teatrul eminescian.
Mihai Zamfir a remarcat cu exactitate locul pe care îl ocupă Solii păcii în istoria dramaturgiei noastre: „[...] intensa poezie dramatică din lungile replici are drept rezultat crearea unei atmosfere halucinante şi transmiterea mesajului filozofic, ca o altă Mira, în decor şi limbaj simboliste. Faţă de dramele istorice compuse cu rigla şi compasul, în versuri de un retorism găunos (precum Ovidiu al lui Alecsandri ori Vlaicu Vodă al lui Davila), drama lui Petică atestă o nouă vârstă literară, vârsta lui Maeterlinck ori Strindberg. Exact ca la acesta din urmă, elementele expresioniste survin spontan (în Solii păcii, ca şi în drama mai puţin reuşită Fraţii), reeditându-se un continuum stilistic european modernist, intuit şi realizat de Petică doar prin forţa talentului literar ieşit din comun, aliat cu o cultură literară fără echivalent în epocă. Interesanta sa inovaţie dramaturgică va rămâne însă, ca şi la Eminescu, uitată în noaptea manuscriselor.”
(Ştefan Petică – suavul visător, România literară”, nr. 42, 23.10.2009–29.10.2009).