„Sunt foarte interesat de așteptările literare ale publicului”

Nu este deloc un lucru banal să fii contemporan cu Alex. Ștefănescu, unul dintre criticii literari cei mai cunoscuți de la noi. Și nu mic este privilegiul de a-l putea asculta vorbind la o lansare de carte sau la o emisiune, de a-l auzi făcând pledoarie pentru o îndeletnicire atât de nobilă: lectura. Scrie și vorbește firesc despre cărți, parcă mai firesc decât alții și de aceea este mai convingător.

Dacă nu mă înşel, sunteţi cel care a lansat o uimitoare statistică: în România ar exista vreo 10.000 de persoane care scriu versuri! Fireşte că din ei doar puţini sunt poeţi, dar întrebarea care se impune aici este: Ce spune acest lucru despre poporul nostru? Chiar ne-am născut poeţi?

Alex Ștefănescu: Poezia, la noi, înseamnă foarte mult (chiar și pentru cei care nu citesc, dar în mintea cărora există reminiscențe ale unui cult pentru poezie). Explicația trebuie căutată în trecut. Toţi poeții noştri mari au fost într-un fel sau altul implicaţi în politica românească. Au semnat memorii, au propus reforme, au candidat la domnie (şi au şi renunţat, când altcineva s-a dovedit mai bun; este cazul lui Vasile Alecsandri, care în 1859 s-a recuzat în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza), au luptat pe front, cu arma în mână, au făcut revoluţii, s-au transformat adeseori în pedagogi ai neamului lor (ca „sămănătoriştii” de la începutul secolului 20). Cărţile lăsate de ei moştenire au fost păstrate în somp­tuoase biblioteci, dar şi la piept, sub haină, de către oameni simpli, ca nişte icoane aducătoare de noroc.

În unele case ţărăneşti există şi azi, pe „grindă”, câte un volum cu versuri de Mihai Eminescu, având paginile stropite cu ceară, ca Biblia.

Fuziunea între meseria de poet şi meseria de om conferă literaturii române o puritate aparte. Te face să te gândeşti la o cămaşă albă şi curată, la mirosul de brad, la o chilie proaspăt văruită. Chiar şi cele mai teribiliste experimente, chiar şi cele mai perverse subtilităţi au o candoare de fond. Aşa cum se întâmplă ca o pată să nu iasă cu nici un preţ dintr-o ţesătură, din poezia română nu poate fi scoasă, în nici un fel, puritatea ei originară.

Cui foloseşte împărţirea pe generaţii a scriitorilor? Atât timp cât, cel puţin în ultimii 26 de ani, nu am auzit să existe manifeste literare precise şi autori care să adere estetic la ele, plus că scriitorul e de obicei un ins orgolios, neplăcându-i înrolarea...

Folosește scriitorilor mediocri care, neavând o operă, flutură cu mândrie legitimația de apartenență la o generație. Apartenența la o generație, fie și la una glorioasă, nu garantează însă nimic. Ceea ce contează este numai valoarea proprie.

Împărțirea pe generații a fost instituită de un critic literar cu spirit ludic, Laurențiu Ulici. El a pretins, mai mult ca să se amuze, că la fiecare deceniu apare o nouă generație și că în interiorul unei generații se succed trei promoții! Dacă privim acest calendar al apariției generațiilor cu umor, e în regulă. Dar dacă îl luăm în serios, devenim ridicoli.

Aveţi curiozitatea să cunoaşteţi gusturile în materie de lectură ale publicului larg? Cum aflaţi aceste lucruri?

Da, sunt interesat în cel mai înalt grad (adversarii mei literari vor spune că sunt ofițer sub acoperire!) de așteptările publicului larg. Cred că literatura (de la Homer la Soljenițîn și de Shakespeare la Eminescu) s-a adresat întotdeauna publicului larg. Eu însumi scriu critică literară pentru publicul larg.

Particip la numeroase întâlniri cu iubitorii de literatură - sau cu cei pe care îi conving eu să devină iubitori de literatură - în București și în toate celelalte orașe ale țării. Am publicat nu demult o carte, „Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!”, pe care o lansez și relansez săptămânal, ca invitat al unor biblioteci, școli, case de cultură din cele 40 de județe ale țării. Pun mare preț - deși nu mai am mobilitatea din tinerețe - pe această activitate a mea care s-ar putea numi „pedagogică” și care presupune lungi și obositoare călătorii.

De ce credeţi că editurile mari de la noi (două, trei) par a fi blocate într-o listă scurtă cu aproape mereu aceiaşi scriitori şi nu doresc să-şi asume nici un risc în a publica şi alţi autori buni, mai puţin cunoscuţi până la acea dată?

În orice afacere este nevoie de un anumit cinism pentru a obține maximum de câștig. Din punctul meu de vedere, însă, activitatea editorială nu este numai o afacere, ci și o misiune culturală. Editurile la care vă referiți aparțin unor oameni de cultură care, în mod curios, s-au transformat integral în oameni de afaceri.

Credeţi în onestitatea premiilor literare?

Cred, în cazul în care... fac și eu parte din juriu. Recent, am fost președintele juriului care i-a desemnat pe câștigătorii Premiilor Uniunii Scriitorilor pe 2015. Pot să jur cu mâna pe Biblie că totul a funcționat corect, cu deliberări îndelungi și vot secret. Și aceasta în condițiile în care diverși autori au făcut mari presiuni asupra noastră pentru a ne influența opțiunile.

Din 1990 încoace, scriitorii români sunt puşi în situaţia umilitoare şi nefirească de a-şi promova singuri cărţile. Ce soluţie vedeţi?

De această promovare trebuie să se ocupe instituțiile de stat. Dar a trecut multă vreme de când statul român a încetat să-i mai ocrotească pe scriitori (ca și pe alți artiști). Este o mare greșeală, pentru care vom plăti cu toții. Pe vremea când eram copil, aflându-mă într-o vacanță într-un sat din nordul Moldovei, la bunica mea, am remarcat și, iată, țin minte și acum replica unui țăran bătrân. Mai mulți săteni organizaseră spontan o clacă pentru a o ajuta pe bunica mea, femeie văduvă, să prășească porumbul. Printre cei veniți să prășească era și un tânăr care cânta la vioară, duminicile, la horă. Dar țăranul bătrân, la care mă refeream, nu a vrut să-i dea și lui o sapă și i-a spus: „Tu n-ai voie să-ți strici mâinile, trebuie să ți le păstrezi ca să ne cânți la vioară! De prășit știm cu toții, de cântat - numai tu.” Cum naiba înțelegea mai bine un țăran bătrân locul artistului în societate decât statul român?

Se publică multă literatură în mediul virtual şi se face reclamă la fel de multă la ceea ce s-a tipărit pe hârtie. Până la urmă, ajută internetul la o mai bună vizibilitate a scriitorului sau e doar o iluzie?

Internetul, folosit inteligent și responsabil, poate fi un extraordinar mijloc de relansare a interesului pentru literatură. Partea proastă, în momentul de față, este absența aproape totală a spiritului critic din viața literară online. Se promovează cu un entuziasm fals, în limba de lemn a reclamei, tot ce apare. Iar dacă promovezi tot este ca și cum n-ai promova nimic.

Ce aşteptare neîmplinită aveţi din partea literaturii române scrise în ultimii 26 de ani?

Nimeni n-a povestit într-un mod memorabil (ca Bulgakov în Rusia, Kundera în Cehia etc.) ce s-a întâmplat cu poporul român în timpul comunismului. Am trăit cu toții o tragedie zguduitoare care va rămâne necunoscută străinilor și generațiilor viitoare. În schimb, ne-am făcut o plăcere vicioasă din persiflarea a tot ceea ce e românesc. Dacă am trăi în secolul 19, i-aș provoca la duel pe cei care spun „Ro­mânica” în loc de „România”.

O biografie greu de rezumat

Alex. Ștefănescu (n. 6 noiembrie 1947, Lugoj) este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați critici și istorici literari din România.

De-a lungul vremii, a semnat diverse rubrici în reviste literare, una dintre cele mai așteptate și citite fiind „Poșta redacției” din „România literară” (al cărei redactor-șef a fost între anii 1995 și 2010), unde debutanții își așteptau verdictul asupra talentului.

Din 1970 este căsătorit cu Domnița Andreiovici (după căsătorie, Ștefănescu). La sfârșitul lui 1994, înființează editura particulară Mașina de scris, condusă de soția sa, la care îi apar multe dintre cărțile scrise ulterior.

A publicat „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)”, o lucrare monumentală și la propriu și la figurat, având 1.175 de pagini, și a adunat de pe urma sa foarte multă admirație, dar și multe critici ale celor... criticați sau lăsați pe dinafară. Pentru această lucrare a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 2005.

Alex. Ștefănescu mai este cunoscut și pentru realizări culturale precum: scenariul pentru serialul de teatru TV în 12 episoade „Căsătorie imposibilă” (în regia lui Silviu Jicman, difuzat în 2000); emisiunea „Un metru cub de cultură” realizată pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004-2005, pentru care a primit Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004; emisiunea „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu”, la TVR Cultural (săptămânal, 2007–2009), pentru care a primit Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008) și emisiunea „Tichia de mărgăritar” (TVR Cultural, 2009-2011, săptămânal).

Volumele publicate:

„Preludiu”, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară); „Jurnal de critic”, Ed. Cartea Românească, 1980; „Tudor Arghezi interpretat de...”, Ed. Eminescu, 1981 (antologie); „Între da și nu”, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară); „Dialog în bibliotecă”, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară); „Introducere în opera lui Nichita Stănescu”, Ed. Minerva, 1986; „Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani)”, Ed. Eminescu, 1987; „Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995)”, Institutul European Iași, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor); „Întâmplări”, Institutul European Iași, 2000 (proză); „Ceva care seamănă cu literatura”, Chișinău, Ed. Știința, 2003 (critică literară; Premiul Asociației Scriitorilor din București); „Melania și ceilalți”, comedie romantică în șapte părți, București, Ed. Publicațiilor pentru străinătate, 2004; „Jurnal secret”, ilustrații de Ion Barbu, București, Ed. Corint, 2005; „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)”, concepția grafică: Mihaela Șchiopu, fotografii de Ion Cucu, București, Ed. Mașina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române; „Jurnal secret. Noi dezvăluiri”, ilustrații de Florin Ștefănescu (Linu), București, Ed. Corint, 2007; „Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”, București, Ed. Humanitas, 2009; „Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003-2009 (ediție de autor, ne varietur)”. Desene de Florin Ștefănescu. București, Ed. Corint, 2009 (ediția a II-a - 2010); „Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări”. Viniete de Florin Ștefănescu. București, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediția a II-a - 2011); „Cum se fabrică o emoție”, București, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară); „Cum e să fii femeie?”, dialog cu Lia Faur, București, Ed. Mașina de scris, 2012; „Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu”, București, Ed. All 2013; „Texte care n-au folosit la nimic”, București, Ed. All 2014; „Un scriitor, doi scriitori” (cu ­desene de Bogdan Petry), București, Ed. All, 2014; „Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!”, București, Ed. ­Curtea Veche, 2014; „Jurnal secret. Serie nouă”, București, Ed. Curtea Veche, 2016.